7 iulie 2023
Ceea ce a fost descoperit în jurul Bucureştilor, se întâmplă , poate nu la fel de agresiv, în toată ţara. Statul dă nişte bani pentru îngrijirea bătrânilor în aziluri. Mulţi dintre aceşti bătrâni mai au copii, nepoţi etc (adesea plecaţi în străinătate) care mai dau şi ei nişte bani. In fine, chiar bătrânii au şi pensii, uneori nu mici. Unii nu au urmaşi, dar au bani prin conturi, locuiinţe, terenuri etc. Si atunci ce se întâmplă? Cei care ar trebui să-i îngrijească îi terorizează, le iau banii, sunt ciordiţi şi banii de la stat de cei care au facut azilurile, simplii angajaţi vor să fure şi ei, dau mâncare puţină şi proastă, nu-i îngrijesc pe bătrâni, nu le asigură igiena etc, Ba sunt cazuri dovedite când bătrânii sunt bătuţi, obligaţi să muncească etc. Sunt cazuri dovedite când bătrânilor li s-au luat averile. Sunt suspiciuni temeinice că multe dintre decesurile unor bătrâni au survenit şi din cauza relelor tratamente la care au fost supuşi.
Nu dăm detalii pe care le avem şi noi pentru că în ultimele zile presa a dat detalii absolut suficiente. Este şocantă blândeţea cu care organele statului au reacţionat. Au fost câteva arestări (dar nu destule!) iar judecătorii, ocupaţi să se scarpine acolo unde-i mănâncă pentru c-au mâncat prea mult şi preocupaţi fiind să nu cumva să li se micşoreze pensiile mai mult decâţ nesimţite pe care le aşteaptă hohotind, n-au catadicsit să înceapă să-i judece pe asasinii dintre care unii se încadrează clasic în zona numită „crime împotriva umanităţii”.
Reproducem reacţia postată pe internet a cărturarului de seamă Vasile Bănescu care este, spre onoarea BOR, şi purtărorul de cuvânt al acestei instituţii şi apreciem că ea ar trebui citită, înţeleasă şi aplicată de noi toţi, inclusiv şi mai ales de trecătorii şefi de toate felurile din instituţiile de toate felurile implicate în această nenorocire.
Constantin DUMITRU
Ceea ce a fost descoperit în jurul Bucureştilor, se întâmplă , poate nu la fel de agresiv, în toată ţara. Statul dă nişte bani pentru îngrijirea bătrânilor în aziluri. Mulţi dintre aceşti bătrâni mai au copii, nepoţi etc (adesea plecaţi în străinătate) care mai dau şi ei nişte bani. In fine, chiar bătrânii au şi pensii, uneori nu mici. Unii nu au urmaşi, dar au bani prin conturi, locuiinţe, terenuri etc. Si atunci ce se întâmplă? Cei care ar trebui să-i îngrijească îi terorizează, le iau banii, sunt ciordiţi şi banii de la stat de cei care au facut azilurile, simplii angajaţi vor să fure şi ei, dau mâncare puţină şi proastă, nu-i îngrijesc pe bătrâni, nu le asigură igiena etc, Ba sunt cazuri dovedite când bătrânii sunt bătuţi, obligaţi să muncească etc. Sunt cazuri dovedite când bătrânilor li s-au luat averile. Sunt suspiciuni temeinice că multe dintre decesurile unor bătrâni au survenit şi din cauza relelor tratamente la care au fost supuşi.
Nu dăm detalii pe care le avem şi noi pentru că în ultimele zile presa a dat detalii absolut suficiente. Este şocantă blândeţea cu care organele statului au reacţionat. Au fost câteva arestări (dar nu destule!) iar judecătorii, ocupaţi să se scarpine acolo unde-i mănâncă pentru c-au mâncat prea mult şi preocupaţi fiind să nu cumva să li se micşoreze pensiile mai mult decâţ nesimţite pe care le aşteaptă hohotind, n-au catadicsit să înceapă să-i judece pe asasinii dintre care unii se încadrează clasic în zona numită „crime împotriva umanităţii”.
Reproducem reacţia postată pe internet a cărturarului de seamă Vasile Bănescu care este, spre onoarea BOR, şi purtărorul de cuvânt al acestei instituţii şi apreciem că ea ar trebui citită, înţeleasă şi aplicată de noi toţi, inclusiv şi mai ales de trecătorii şefi de toate felurile din instituţiile de toate felurile implicate în această nenorocire.
Constantin DUMITRU
Bătrâni tâlhăriţi, terorizaţi şi chiar asasinaţi în lagăre numite aziluri
Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al BOR:
Compasiunea reală se traduce în reacţie reflexă de implicare
Absența totală a umanității în forma ei concretă numită omenie, absența compasiunii reale cu victimele brutalității sadice, apărarea disperată a imaginii publice - aceasta este finalmente esența morală a cazului care denunță în aceste zile existența, chiar lângă noi, a unui hău de indiferentism sinistru în fața suferinței umane.
Compasiunea reală presupune împreună-suferința cu cel zdrobit de pumni, de foame, de sete. De cruzime.
Compasiunea reală se traduce în reacție reflexă de implicare în orice mod accesibil ție pentru stoparea suferinței celuilalt, aflarea adevărului sugrumat și, în context, pentru elucidarea urgentă a cauzelor tentaculare din care se hrănește o monstruoasă caracatiță publică.
Toate acestea, față în față cu abrutizarea înspăimântătoare a celor care băteau batrâni înfometați și puși să muncească în stare de invaliditate cel puțin psihică, lovindu-i probabil cu aceeași mână cu care, eventual, își făceau cruce când veneau sau plecau de la serviciu, trecând pe lângă biserica din apropiere și spunând mecanic „Doamne ajută”.
Monștrii adevărați au adesea chip agreabil uman, apar la tv, susțin cauze filantropice, se oferă să se sacrifice pentru binele nostru cetățenesc și sunt, desigur, „credincioși”.
Exact după chipul și asemănarea celui care-i inspiră: „tatăl minciunii”, marele denigrator al Domnului în fața omului, marele sabotor al Binelui, marele scamator care truchează realitatea, rânjind din spatele ei, marele clovn care-l maimuțărește pe Dumnezeu, dar care descinde azi elegant, îmbrăcat impecabil, vorbind retoric despre orice, promițând marea cu sarea și mierea cu laptele, mimând convingător situarea sa exclusiv în slujba binelui comun, invocându-L oricând ca martor pe însuși bunul Dumnezeu, neuitând să adauge și ceea ce a făcut el cândva pentru El.
Astfel travestit, diavolul insinuat mereu în paradigma noastră cotidiană, ne convinge că e gata de orice pentru noi. Că va face totul, exact ca pe vremea totalitarismului. Doar să-l girăm, doar să-l „votăm”, doar să-l urmăm.
E însă suficient și salvator să ezităm măcar puțin, să ne gândim și doar o clipă că binele real nu ni se poate oferi pe o tavă plină de vorbe, că el se cucerește în tăcere, cu efort și sacrificiu personal, că binele real are totdeauna legătură cu ceea ce dăruim, nu cu ceea ce iluzoriu și fără efort primim, că Hristos ne invită pe calea cea strâmtă și dreaptă, nu pe una largă, comodă, vulgară și stearpă.
Binele nu are nicio legătură cu vorbele sâsâite sau nu, cu predicile sforăitoare și cuvântările șerpuitoare, ci doar cu faptele concrete ale milei și dragostei despre care Cuvântul Însuși ne spune că sunt criteriul unic al adevăratei și roditoarei credințe în El.
Compasiunea reală se traduce în reacţie reflexă de implicare
Absența totală a umanității în forma ei concretă numită omenie, absența compasiunii reale cu victimele brutalității sadice, apărarea disperată a imaginii publice - aceasta este finalmente esența morală a cazului care denunță în aceste zile existența, chiar lângă noi, a unui hău de indiferentism sinistru în fața suferinței umane.
Compasiunea reală presupune împreună-suferința cu cel zdrobit de pumni, de foame, de sete. De cruzime.
Compasiunea reală se traduce în reacție reflexă de implicare în orice mod accesibil ție pentru stoparea suferinței celuilalt, aflarea adevărului sugrumat și, în context, pentru elucidarea urgentă a cauzelor tentaculare din care se hrănește o monstruoasă caracatiță publică.
Toate acestea, față în față cu abrutizarea înspăimântătoare a celor care băteau batrâni înfometați și puși să muncească în stare de invaliditate cel puțin psihică, lovindu-i probabil cu aceeași mână cu care, eventual, își făceau cruce când veneau sau plecau de la serviciu, trecând pe lângă biserica din apropiere și spunând mecanic „Doamne ajută”.
Monștrii adevărați au adesea chip agreabil uman, apar la tv, susțin cauze filantropice, se oferă să se sacrifice pentru binele nostru cetățenesc și sunt, desigur, „credincioși”.
Exact după chipul și asemănarea celui care-i inspiră: „tatăl minciunii”, marele denigrator al Domnului în fața omului, marele sabotor al Binelui, marele scamator care truchează realitatea, rânjind din spatele ei, marele clovn care-l maimuțărește pe Dumnezeu, dar care descinde azi elegant, îmbrăcat impecabil, vorbind retoric despre orice, promițând marea cu sarea și mierea cu laptele, mimând convingător situarea sa exclusiv în slujba binelui comun, invocându-L oricând ca martor pe însuși bunul Dumnezeu, neuitând să adauge și ceea ce a făcut el cândva pentru El.
Astfel travestit, diavolul insinuat mereu în paradigma noastră cotidiană, ne convinge că e gata de orice pentru noi. Că va face totul, exact ca pe vremea totalitarismului. Doar să-l girăm, doar să-l „votăm”, doar să-l urmăm.
E însă suficient și salvator să ezităm măcar puțin, să ne gândim și doar o clipă că binele real nu ni se poate oferi pe o tavă plină de vorbe, că el se cucerește în tăcere, cu efort și sacrificiu personal, că binele real are totdeauna legătură cu ceea ce dăruim, nu cu ceea ce iluzoriu și fără efort primim, că Hristos ne invită pe calea cea strâmtă și dreaptă, nu pe una largă, comodă, vulgară și stearpă.
Binele nu are nicio legătură cu vorbele sâsâite sau nu, cu predicile sforăitoare și cuvântările șerpuitoare, ci doar cu faptele concrete ale milei și dragostei despre care Cuvântul Însuși ne spune că sunt criteriul unic al adevăratei și roditoarei credințe în El.
