23 septembrie 2021
Cartea Svetlanei Vizitiu („Versete tomnatice - versuri şi cugetari, Editura PapiruSMedia, Roman 2020) adună între coperțile sale atitudini contemplative ale unui univers liric în care participarea detașată și moralizatoare a autoarei abia e schițată, dar suficientă pentru a-și lăsa pecetea personalității artistice asupra evenimentelor cu rezonanță în conștiință. ” Mai ții minte prima noastră cină?Tu- atât de gingaș, eu- la fel de blândă. Lumânările nu s-au aprins în acea seară, Erau de-ajuns luminile din ochii noștri.” Aici este începutul unei povești de iubire care, însă, n-a dăinuit, fiind ucisă de timp: „Dar am privit mereu la oră”, notează poeta, și inevitabilul se produce; vraja se rupe și umbra unei subțiri nostalgii îmbracă finalul poemului: “N-a fost să fie Dragostea din ceruri.”(Notă de tristețe) În aceeași cheie, subliniind acțiunea timpului demolator, poemul Ultima dragoste respiră propria-i viață, sugrumată, totuși, “În momentul când timpul a zburat”, lăsând în urmă spectacolul stingerii sentimentelor: “Simt deja că nu te mai iubesc”, notează autoarea, făcând loc frământărilor interioare:”Nu știu cum mi-am permis/ Să mă gândesc la acest vis,/ Pentru că tu să-mi iei dragostea,/ Care de fapt era doar a ta”.
Simplul fapt banal se transfigurează sub cupola poeziei, provocând reverberații la nivelul conștiinței: ”Eu, probabil, aș fi trecut/ Pe alături/Nu te-aș fi observat pe tine,/ Dar țineai în mâini/ Un buchețel drăguț”. Din acest moment, începe să lucreze imaginarul, căci realitatea crudă nu lasă nicio portiță deschisă visării și asta, pentru că, amintește poeta, “Evident că florile/ Nu erau pentru mine”.
Și, cu toate acestea, poemul merge mai departe. Ce rămâne în urmă din acest aparent neînsemnat fapt cotidian? “Mi-am dorit ochii tăi,/ Atât de puri și sinceri,/ Să te cunosc din nou, /Din primăvara-n iarnă./ Precum atunci când eram mai tineri!” Într-o astfel de ipostază, crede autoarea, „Eu poate aș fi trecut/ Pe lângă tine./ Dar florile tale/Evident că nu erau/ Pentru mine”…( Aș fi trecut pe lângă tine ) Vina capitală a timpului se regăsește în opera sa desfigurantă care, în cele din urmă, alterează esența trăirilor umane, înlocuind pasiunea cu indiferența: „Nu mai cred în dragoste și prietenie./ Timpul a stabilit/ Că nu e necesar…. Indiferență, strâns îmbrățișează-mă,/Îmi va anunța noi legi/ Și nu mai contează/ De azi înainte/Frământările/ Sau cerințele mândriei”.( Zilele trec una după alta) Rememorarea unui ”Vals de amor în amintiri „ produce stări de grație condensate în imagini sensibile, sugerând un ostrov al iubirii aflat dincolo de spațiu și de timp: ”E istoria iubirii dincolo de trecut,/ Prin care-am rătăcit amândoi în apus…/ E istoria iubirii/ Din adâncuri asfințită,/ Fără seamăn fericită./ Înveșnicită prin sărut”. ( Istoria Iubirii )
Personajul principal al poveștilor de viață, ridicate la rang de poezie, este iubirea de oameni, multiplicată în diverse ipostaze, văzută în splendoarea dezmărginirii sale, căci îi îmbrățișează deopotrivă pe toți, de la familie, la prieteni și cunoscuți, realizând din metafore și imagini sensibile efigii aureolate de arta poetică. „Închinare fiului”, „Elvira Cemortan-Voloșin, pictoriță blândă”,Victor Cobzac, voluntarul”, ”Dina Ciocanu, scriitoarea”, „Tata. Cuvinte în tăcere”, „Închinare Anei Podaru” sunt exemple semnificative pentru a ilustra o profundă credință în rolul primordial al iubirii. ”Cred în dragostea de la care pielea se face de găină”! clamează poeta, autopersiflându-se: ”Sunt de modă veche, zilnic mă rog”.(Demodată ) Este, de fapt,o atitudine care se așează în ordinea firească a lucrurilor.
Svetlana Vizitiu are o înclinație specială pentru cugetare care, la o primă analiză, poate fi privită ca o prelungire a stării de poezie, având totuși o stilistică distinctă, cu elemente de exprimare proprie jurnalismului. Judecățile par definitive,radicale, axiomatice: “ În fine, Viața este o cotă unică în brațele Destinului! “ sau “ Și dacă sufletul devine pustiu, e timpul să schimbi ruta.” Apoi: “Pe cei care nu te iubesc- cedează-i calm altor persoane.” „Femeile sunt necesare pentru ca bărbații să nu dorească să trăiască veșnic!” Dispoziția spre parabolă este evidentă în texte însăilate cu talent, invitând subtil cititorul să participe la conținutul moralizator: ”M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe alții la fel cum mă iubește El. Și Dumnezeu a spus: Cu mare bucurie! Oh, în sfârșit! În cele din urmă, ai înțeles Ce Este necesar să ceri…”
Cu acest debut promițător, Svetlana Vizitiu mai adaugă o filă inspirată, plină de talent și sensibilitate la opera literară a moldovenilor de dincolo de Prut - punte de lumină spre care trecem unii spre alții, binecuvântați întru credință, iubire și poezie.
Alexandru Mihăilă
Cartea Svetlanei Vizitiu („Versete tomnatice - versuri şi cugetari, Editura PapiruSMedia, Roman 2020) adună între coperțile sale atitudini contemplative ale unui univers liric în care participarea detașată și moralizatoare a autoarei abia e schițată, dar suficientă pentru a-și lăsa pecetea personalității artistice asupra evenimentelor cu rezonanță în conștiință. ” Mai ții minte prima noastră cină?Tu- atât de gingaș, eu- la fel de blândă. Lumânările nu s-au aprins în acea seară, Erau de-ajuns luminile din ochii noștri.” Aici este începutul unei povești de iubire care, însă, n-a dăinuit, fiind ucisă de timp: „Dar am privit mereu la oră”, notează poeta, și inevitabilul se produce; vraja se rupe și umbra unei subțiri nostalgii îmbracă finalul poemului: “N-a fost să fie Dragostea din ceruri.”(Notă de tristețe) În aceeași cheie, subliniind acțiunea timpului demolator, poemul Ultima dragoste respiră propria-i viață, sugrumată, totuși, “În momentul când timpul a zburat”, lăsând în urmă spectacolul stingerii sentimentelor: “Simt deja că nu te mai iubesc”, notează autoarea, făcând loc frământărilor interioare:”Nu știu cum mi-am permis/ Să mă gândesc la acest vis,/ Pentru că tu să-mi iei dragostea,/ Care de fapt era doar a ta”.
Simplul fapt banal se transfigurează sub cupola poeziei, provocând reverberații la nivelul conștiinței: ”Eu, probabil, aș fi trecut/ Pe alături/Nu te-aș fi observat pe tine,/ Dar țineai în mâini/ Un buchețel drăguț”. Din acest moment, începe să lucreze imaginarul, căci realitatea crudă nu lasă nicio portiță deschisă visării și asta, pentru că, amintește poeta, “Evident că florile/ Nu erau pentru mine”.
Și, cu toate acestea, poemul merge mai departe. Ce rămâne în urmă din acest aparent neînsemnat fapt cotidian? “Mi-am dorit ochii tăi,/ Atât de puri și sinceri,/ Să te cunosc din nou, /Din primăvara-n iarnă./ Precum atunci când eram mai tineri!” Într-o astfel de ipostază, crede autoarea, „Eu poate aș fi trecut/ Pe lângă tine./ Dar florile tale/Evident că nu erau/ Pentru mine”…( Aș fi trecut pe lângă tine ) Vina capitală a timpului se regăsește în opera sa desfigurantă care, în cele din urmă, alterează esența trăirilor umane, înlocuind pasiunea cu indiferența: „Nu mai cred în dragoste și prietenie./ Timpul a stabilit/ Că nu e necesar…. Indiferență, strâns îmbrățișează-mă,/Îmi va anunța noi legi/ Și nu mai contează/ De azi înainte/Frământările/ Sau cerințele mândriei”.( Zilele trec una după alta) Rememorarea unui ”Vals de amor în amintiri „ produce stări de grație condensate în imagini sensibile, sugerând un ostrov al iubirii aflat dincolo de spațiu și de timp: ”E istoria iubirii dincolo de trecut,/ Prin care-am rătăcit amândoi în apus…/ E istoria iubirii/ Din adâncuri asfințită,/ Fără seamăn fericită./ Înveșnicită prin sărut”. ( Istoria Iubirii )
Personajul principal al poveștilor de viață, ridicate la rang de poezie, este iubirea de oameni, multiplicată în diverse ipostaze, văzută în splendoarea dezmărginirii sale, căci îi îmbrățișează deopotrivă pe toți, de la familie, la prieteni și cunoscuți, realizând din metafore și imagini sensibile efigii aureolate de arta poetică. „Închinare fiului”, „Elvira Cemortan-Voloșin, pictoriță blândă”,Victor Cobzac, voluntarul”, ”Dina Ciocanu, scriitoarea”, „Tata. Cuvinte în tăcere”, „Închinare Anei Podaru” sunt exemple semnificative pentru a ilustra o profundă credință în rolul primordial al iubirii. ”Cred în dragostea de la care pielea se face de găină”! clamează poeta, autopersiflându-se: ”Sunt de modă veche, zilnic mă rog”.(Demodată ) Este, de fapt,o atitudine care se așează în ordinea firească a lucrurilor.
Svetlana Vizitiu are o înclinație specială pentru cugetare care, la o primă analiză, poate fi privită ca o prelungire a stării de poezie, având totuși o stilistică distinctă, cu elemente de exprimare proprie jurnalismului. Judecățile par definitive,radicale, axiomatice: “ În fine, Viața este o cotă unică în brațele Destinului! “ sau “ Și dacă sufletul devine pustiu, e timpul să schimbi ruta.” Apoi: “Pe cei care nu te iubesc- cedează-i calm altor persoane.” „Femeile sunt necesare pentru ca bărbații să nu dorească să trăiască veșnic!” Dispoziția spre parabolă este evidentă în texte însăilate cu talent, invitând subtil cititorul să participe la conținutul moralizator: ”M-am rugat la Dumnezeu să mă ajute să-i iubesc pe alții la fel cum mă iubește El. Și Dumnezeu a spus: Cu mare bucurie! Oh, în sfârșit! În cele din urmă, ai înțeles Ce Este necesar să ceri…”
Cu acest debut promițător, Svetlana Vizitiu mai adaugă o filă inspirată, plină de talent și sensibilitate la opera literară a moldovenilor de dincolo de Prut - punte de lumină spre care trecem unii spre alții, binecuvântați întru credință, iubire și poezie.
Alexandru Mihăilă
‘’Unde gândul se întâlnește cu visul…’’
