4 iunie 2021
Nu știu dacă poemele sale s-au hrănit din acele „Zece minute”, din „frunzele ținute la piept”, din alintul picăturilor de ploaie sau din „norii cu venele tăiate de un fulger briceag”, dar cineva a scris pe scoarța lui, palimpsestul unei lumi dispărute...:
„Mai știi ?
Erai zece minute cu munții și cîntai.
Scriai pe scoarța mea despre înteaga lume,
încurcîndu-te, ștergînd, dar purtîndu-și însemnul.
Pntru o traistă de freamăt
îți erau suficiente sentimentele mle.
Coseam cu spinii din talpă mînecile verzi ale cîmpurilor,
penru a avea ce sufleca
și ne foloseam de singurul loc în care creșteam.
Mai știi ?
Din toate încăierările cu timpul,
în care cineva ar fi trebuit să ne ștergă urmele,
doar tăceea nu s-a lepădat e noi.
Astăzi,
mi-aș dori să dechizi o fereastră
să cauți link-ul cu ploia de atunci și pe cel
al munților cu zece minute....
să le asculți pe amîndouă în același timp.”
Cînd joc cerebral și candoare metapoetică, cînd prezent, sau „jumătate prezent”, jovial, exuberant, cînd concretețea și pregnanța alterităților ce capătă o răsucire interioară a spiralelor metafizicie ale moralistului travestit într-un cavaler, poetul Dan Ioan Marta:
„N-am dat șpagă,
mi-am obținut prin bătutul din ușă în ușă un domiciliu
așa cum mi-l doream:
cu pachet din inimă, cu tonuri de albastru,
canapele din rafinate bîrfe de îngeri
și eșarfele vremii cu propriul limbaj pe care să pășesc.
Stau cu chirie pe acest pămînt în care poate intra
o lume întreagă...”
Dan Ioan Marta are o retorică a insinuării, prin virtuți euforice și izbucniri ironice, travestit de această dată într-un călugăr speriat de golurile întînite în calea sa... :
„Homeless
Printre împletitele străzi
prin păduri dormind, uneori, pe-o movilă de nopți,
îmi cresc presimțiri sub formă de brațe.
Este un joc în care cîștig oboseli,
în care fiecare nouă presimțire îmi este minoritate
pînă la evadarea în trecut.
Apoi, vin altele.
Pe cele ce aduc nenoroc, le tratez cu prudență;
pe cele ce au ales să se ridice din făgăduieli,
le pun la bătaie.
Dacă îmi cresc atungeri de lume,
doar mintea mea oferă slujbă unui strigăt.
Căci în adîncul unei răni, doar ecoul rostirii o face mai mare.”
Poetul-trubadur scrie și azi, scrie mai ales noaptea, copleșit de acum de acest mileniu pe care-l credeam potirul din care vom sorbi doar între veghe și spaimă. Nu mai știu cine a afirmat că: „mileniul trei va fi unul religios sau nu va fi deloc”. Sfîșiat între voință și neputință, între real și dorință, Dan Ioan Marta conchide:
„Uite cum face
eu cumpăr toate punctele cardinale puse în vînzare, le arunc într-un bol și extrag estul.
Tu, cu toată viața ta netrăită,
n-ai cum să înțelegi nevoia de gri, doar ești albă,
Cînd se va tăia prima felie din zi, dimineața, să mă depui
ca dar suplimentar cu garanție pe-un pat.
Vezi, să nu-mi uiți mingiuța cu elastic
pe car am cîștigat-o la ultimul pariu făcut cu tine.
Mobila unde trebuie să ajung,
făr să las mesaje pe robpt, a prins riduri
și este necesar un zîmbet smuls.
Nu-ți face probleme pe unde voi rătăci,
am să trăiesc într-o gură de aer folosind regionalismele pădurii,
iar cînd va fi să fie, mă voi întoarce la tine
într-un tren de marfă.
Na! Ai uitat să-mi pui cutia poștală, barză.
(O barză reflxivă)”
Niciodată nu am citat pe de-a întregul poemul vreunui scriitor, dar acum nu m-am putut rupe din vrajă și scriu cu mîini tremurînde ce respiră emoția de atunci...
Constat că am avut dreptate și Dan Ioan Marta poposește și pe propriul maidan (asistă la crearea lui, precum a unui insolit decameron) iar poemul devine poveste, reflexie, dialog:
Un poem dialog !
„Ni se deschideau venele simțurilor în contratimp
fătă să bănuim ce pradă sîngerîndă eram,
fără să auzim cum se tîrau, adulmecîndu-ne,
niște grupuri de ore străine ce-și căutau în permanență mîncarea.
Probabil că definiția maidanului, din perspectiva pronumelui EU,
o știam fiecare diferit
Ai văzut ?
Ce ?
Dormea pe partea stîngă o inimă întinsă la pămînt,
parcă obosită să mai cerșească noi stări,
parcă vrînd să-și afle o liniște de care nu-mi mai amintesc...
Nu !
Nu-i nimic, treci mai departe !”
Micul Prinț, poetul - trubadur, poetul cavaler, vremelnicul călugăr filosof, poetul Dan Ioan Marta, călătorește plătind cu o parte din sufletul său acelora cu privirea clară, cu sau fără ritual de trecere:
„Voi călători în timp prin această jumătate de secol
pănă la originea unui curaj în exil sau pîn la moarte.
Poate trist, poate obraznic.
Știți ? Nu mi-a ajuns o frică de alții și am rămas
fără bilet pentru cer.
Dați-mi un bilet pentru compostorul tăcerii și-o cartelă
de plutit sub pămînt căci nu trebuie să fac altceva
decît să privesc i să tac.
S-au dat toate celor cu o soartă în plus ?Fir-ar !
Dar dacă am aprobare să mă afund în pădure,
pentru cei care rîd, așa ca mine,
aveți măcar un vreasc necălcat în picioar ?
Sau poate o cartelă ce-ar deschide oftatul din mine...
Aș fi mers cu nașul, dar la vîrsta aceasta
nu-mi permit să mai pierd o cinime din toată privirea.
Sunt sătul de cîte amenzi am plătit închizînd un ochi.
Aha! N-aveți!
S-au dat toate celor ce vor să trăiască pe rîu...
Și totuși, dacă mi-am dat o parte din suflet
acelora cu privirea clară, pînă la marginea închipuirilor,
cu ce se poate călători și ce îmi trebuie ?
O fisă plătită din inima lor și un ritual de trecere.
Am înțeles !
Poftiți, două fise...pentru ritual...dus-întors...
ca să nu rămînem cu o inimă goală.”
Micul Prinț, poetul-trubadur, poetul cavaler, poetul vremelnicul călugăr filosof, poetul Dan Ioan Marta călătorește fără bilet, fără a cere voie cuiva doar să găsească tărîmul Levantului, să se poată afunda în pădurea necălcată în picioare, să ne caute, să-i caute pe cei cu care să poată rîde...
Pentru poetul Dan Ioan Marta biletul pentru premiul Nobel îl plătesc eu, mai are cineva fise ?
Liliana Popa
Nu știu dacă poemele sale s-au hrănit din acele „Zece minute”, din „frunzele ținute la piept”, din alintul picăturilor de ploaie sau din „norii cu venele tăiate de un fulger briceag”, dar cineva a scris pe scoarța lui, palimpsestul unei lumi dispărute...:
„Mai știi ?
Erai zece minute cu munții și cîntai.
Scriai pe scoarța mea despre înteaga lume,
încurcîndu-te, ștergînd, dar purtîndu-și însemnul.
Pntru o traistă de freamăt
îți erau suficiente sentimentele mle.
Coseam cu spinii din talpă mînecile verzi ale cîmpurilor,
penru a avea ce sufleca
și ne foloseam de singurul loc în care creșteam.
Mai știi ?
Din toate încăierările cu timpul,
în care cineva ar fi trebuit să ne ștergă urmele,
doar tăceea nu s-a lepădat e noi.
Astăzi,
mi-aș dori să dechizi o fereastră
să cauți link-ul cu ploia de atunci și pe cel
al munților cu zece minute....
să le asculți pe amîndouă în același timp.”
Cînd joc cerebral și candoare metapoetică, cînd prezent, sau „jumătate prezent”, jovial, exuberant, cînd concretețea și pregnanța alterităților ce capătă o răsucire interioară a spiralelor metafizicie ale moralistului travestit într-un cavaler, poetul Dan Ioan Marta:
„N-am dat șpagă,
mi-am obținut prin bătutul din ușă în ușă un domiciliu
așa cum mi-l doream:
cu pachet din inimă, cu tonuri de albastru,
canapele din rafinate bîrfe de îngeri
și eșarfele vremii cu propriul limbaj pe care să pășesc.
Stau cu chirie pe acest pămînt în care poate intra
o lume întreagă...”
Dan Ioan Marta are o retorică a insinuării, prin virtuți euforice și izbucniri ironice, travestit de această dată într-un călugăr speriat de golurile întînite în calea sa... :
„Homeless
Printre împletitele străzi
prin păduri dormind, uneori, pe-o movilă de nopți,
îmi cresc presimțiri sub formă de brațe.
Este un joc în care cîștig oboseli,
în care fiecare nouă presimțire îmi este minoritate
pînă la evadarea în trecut.
Apoi, vin altele.
Pe cele ce aduc nenoroc, le tratez cu prudență;
pe cele ce au ales să se ridice din făgăduieli,
le pun la bătaie.
Dacă îmi cresc atungeri de lume,
doar mintea mea oferă slujbă unui strigăt.
Căci în adîncul unei răni, doar ecoul rostirii o face mai mare.”
Poetul-trubadur scrie și azi, scrie mai ales noaptea, copleșit de acum de acest mileniu pe care-l credeam potirul din care vom sorbi doar între veghe și spaimă. Nu mai știu cine a afirmat că: „mileniul trei va fi unul religios sau nu va fi deloc”. Sfîșiat între voință și neputință, între real și dorință, Dan Ioan Marta conchide:
„Uite cum face
eu cumpăr toate punctele cardinale puse în vînzare, le arunc într-un bol și extrag estul.
Tu, cu toată viața ta netrăită,
n-ai cum să înțelegi nevoia de gri, doar ești albă,
Cînd se va tăia prima felie din zi, dimineața, să mă depui
ca dar suplimentar cu garanție pe-un pat.
Vezi, să nu-mi uiți mingiuța cu elastic
pe car am cîștigat-o la ultimul pariu făcut cu tine.
Mobila unde trebuie să ajung,
făr să las mesaje pe robpt, a prins riduri
și este necesar un zîmbet smuls.
Nu-ți face probleme pe unde voi rătăci,
am să trăiesc într-o gură de aer folosind regionalismele pădurii,
iar cînd va fi să fie, mă voi întoarce la tine
într-un tren de marfă.
Na! Ai uitat să-mi pui cutia poștală, barză.
(O barză reflxivă)”
Niciodată nu am citat pe de-a întregul poemul vreunui scriitor, dar acum nu m-am putut rupe din vrajă și scriu cu mîini tremurînde ce respiră emoția de atunci...
Constat că am avut dreptate și Dan Ioan Marta poposește și pe propriul maidan (asistă la crearea lui, precum a unui insolit decameron) iar poemul devine poveste, reflexie, dialog:
Un poem dialog !
„Ni se deschideau venele simțurilor în contratimp
fătă să bănuim ce pradă sîngerîndă eram,
fără să auzim cum se tîrau, adulmecîndu-ne,
niște grupuri de ore străine ce-și căutau în permanență mîncarea.
Probabil că definiția maidanului, din perspectiva pronumelui EU,
o știam fiecare diferit
Ai văzut ?
Ce ?
Dormea pe partea stîngă o inimă întinsă la pămînt,
parcă obosită să mai cerșească noi stări,
parcă vrînd să-și afle o liniște de care nu-mi mai amintesc...
Nu !
Nu-i nimic, treci mai departe !”
Micul Prinț, poetul - trubadur, poetul cavaler, vremelnicul călugăr filosof, poetul Dan Ioan Marta, călătorește plătind cu o parte din sufletul său acelora cu privirea clară, cu sau fără ritual de trecere:
„Voi călători în timp prin această jumătate de secol
pănă la originea unui curaj în exil sau pîn la moarte.
Poate trist, poate obraznic.
Știți ? Nu mi-a ajuns o frică de alții și am rămas
fără bilet pentru cer.
Dați-mi un bilet pentru compostorul tăcerii și-o cartelă
de plutit sub pămînt căci nu trebuie să fac altceva
decît să privesc i să tac.
S-au dat toate celor cu o soartă în plus ?Fir-ar !
Dar dacă am aprobare să mă afund în pădure,
pentru cei care rîd, așa ca mine,
aveți măcar un vreasc necălcat în picioar ?
Sau poate o cartelă ce-ar deschide oftatul din mine...
Aș fi mers cu nașul, dar la vîrsta aceasta
nu-mi permit să mai pierd o cinime din toată privirea.
Sunt sătul de cîte amenzi am plătit închizînd un ochi.
Aha! N-aveți!
S-au dat toate celor ce vor să trăiască pe rîu...
Și totuși, dacă mi-am dat o parte din suflet
acelora cu privirea clară, pînă la marginea închipuirilor,
cu ce se poate călători și ce îmi trebuie ?
O fisă plătită din inima lor și un ritual de trecere.
Am înțeles !
Poftiți, două fise...pentru ritual...dus-întors...
ca să nu rămînem cu o inimă goală.”
Micul Prinț, poetul-trubadur, poetul cavaler, poetul vremelnicul călugăr filosof, poetul Dan Ioan Marta călătorește fără bilet, fără a cere voie cuiva doar să găsească tărîmul Levantului, să se poată afunda în pădurea necălcată în picioare, să ne caute, să-i caute pe cei cu care să poată rîde...
Pentru poetul Dan Ioan Marta biletul pentru premiul Nobel îl plătesc eu, mai are cineva fise ?
Liliana Popa
Poetul Dan Ioan Marta
trăiește și scrie sub petecul de cer de el ales
și se așează în colțul de planetă ales tot de el, precum Micul Prinț.
trăiește și scrie sub petecul de cer de el ales
și se așează în colțul de planetă ales tot de el, precum Micul Prinț.
