Interviu cu actrita Emilia Popescu

17 iunie 2020

Cine este Emilia Popescu? Actriţă de teatru, film și televiziune, jurată a emisiunii concurs Dansez pentru tine, fiica balerinei Malu Iosef care este şi coregraf pentru trupe de teatru şi a lui Emil Popescu actor la operetă, e absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București, clasa profesorilor Olga Tudorache și Florin Zamfirescu. A debutat cu rolul Ilinca din ecranizarea Moromeţii, în teatru s-a impus cu Marlene de Pam Gems, în regia Cătălinei Buzoianu, o oră şi de 55 minute fără pauză scria pe afiş, în 2004 cu rolul Martha din Cui i-e frică de Virginia Woolf pentru care a luat Premiul pentru cea mai bună actriță la Festivalul de Dramaturgie Contemporană, Brașov, ediția a XXII-a apoi, realmente a năvălit ca un torent, cu veselia-i molipsitoare pe micile ecrane, aducând o serie de cuplete de mare succes, preluând „modelul Stela şi Bănică”. Emilia Popescu, în echipă cu juniorul Ştefan Bănică. Succes răsunător! A reluat, tot împreună cu Ştefan Banică jr. cuplete din Ora veselă, emisiunea lui Stroe şi Vasilache şi, catrene vechi cu un mesaj extrem de actual au răsunat pe scenele româneşti,” Şomeri, şomeri n-avem un ban n-avem averi, şi totuşi noi nu ne lăsăm, Ora veselă, doamnelor, ora veselă domnilor, Ca un vis trecător de amor, Alo, aici e radio Stroe şi Vasilache lache, lache, vine trenul pleacă trenul, vai de viaţa ta!” A declarat despre întâlnirea artistică cu Ştefan Bănică şi relaţia lor că : „ atunci când e vorba de inspirație, de chimie, și chimia asta nu o pot explica, ea există pur și simplu. Ne ajutăm foarte mult pe scenă, pentru că știm ce avem de făcut fiecare și știm și ce trebuie să primim. Începând cu stagiunea 2002 - 2003 este actriță a Teatrului de Comedie.

A fost decorata pe 13 decembrie 2002 cu Ordinul National Pentru Merit in grad de cavaler.

A scris de Ziua Internationala a Teatrului, pe 27 martie 2020 un text răscolitor. Îl reiau fără alte comentarii :

„Sălile de spectacol goale, ca nişte mirese fără voal, părăsite la altar.În timp de război muzele tac. Mute. Aşteaptă cuminţi sărbătoarea. Actori, spectatori stăm cuminţi-acasă- cu speranţa că ne vom reântâlni. Mai buni, cu mai puţine orgolii, recunoscători doar că putem fi pe scenă. Cine(mai) are nevoie de teatru? NOI. Cei care-l facem, cei care-l visăm, cei care-l respirăm. Sperând ca vor mai fi câţiva care vor să viseze împreună cu noi, aşteptând vremuri mai „sănătoase” vom sarbatori anul acesta Ziua Teatrului cu amintiri”.

Vorbind de mai multe ori la telefon, nu neapărat despre teatru şi actorie, despre viaţa de zi cu zi, despre nelinişti şi tristeţi despre blestemul virusului abătut asupra noastră, am simţit că, a-i trimite un set de întrebări legate de dăruire, sensibilitate şi feminitate, despre copilăria ei fericită care a dat naştere unor vise de viaţă îndrăzneţe, despre rolul din Marlene de Pam Gems şi despre colaborarea cu regizoarea Cătălina Buzoianu este puţin relevant. Ştiind că scrie frumos, are condei, i-am oferit microfonul, invitând-o la marginea rampei virtuale pentru un cuprinzător monolog, to be or not to be o actriţă în secolul XXl, dar şi mamă ...

„Drumul meu către teatru a fost în firea lucrurilor. Sunt copil crescut în teatrul de Operetă, la Tăndărică, printre costume, păpuşi supradimensionate, în mirosul specific al cabinelor şi al scenei.Dacă îţi intră în sânge acest miros eşti contaminat pe viaţă. Cu toate astea, la început a fost pianul. Mama a considerat că e obligatoriu să facem muzică, aşa că eu am făcut pian şi fratele meu violoncel. Am crezut că acesta va fi drumul meu până când, într-o zi toridă de iulie în 1980 am mers la o filmare la domnul Pintilie, la De ce trag clopotele, Mitica? Mama era coordonatoarea balului şi s-a gândit să mă ia şi pe mine la figuraţie, în ziua aia. Fatal. Bolintin, destul de insalubru, lume multă, panglici de hârtie creponată, cei mai mari artişti munceau fără să crâcnească, într-o armonie tăcută. Am hotărât că aşa vreau să fie viaţa mea. Şi aşa a fost.Primii 12, 13 ani au fost victorioşi. De la intrarea „din prima” la facultate, la clasa doamnei Olga Tudorache, până la trupa teatrului Bulandra, din care aveam să fac parte. Totul a fost o poveste parcă, prea bine scrisă, ca să nu se termine mai devreme decât m-aş fi aşteptat. Intâlnirea cu Moţu Pittiş (Florian Pittiş) a fost esenţială în cariera mea. Cu două roluri diferite, principale, care mă puneau foarte bine în valoare am devenit din studentă, colega lui de teatru. Eram o trupă tânără care lucra cu LiviuCiulei, Cătălina Buzoianu, Ducu Darie (Alexandru Darie) .

Am făcut spectacole memorabile (Poveste de iarnă,Trei surori, Iulius Cezar), am lucrat cu Tocilescu Libertinul, prima piesa regizată de Horaţiu Mălăele Cafeneaua, care s-a jucat 24 de ani. Până când ....m-am mutat la teatrul de Comedie şi m-am reântâlnit cu Cătălina Buzoianu, care a avut această năstruşnică idee să mi-o ofere pe Marlene Dietrich. O experienţă profundă, ca orice parcurs cu regizoarea Cătălina. Ea te plimba prin lumea ei barocă şi, cumva, ajungeai la personaj, fără să-ţi dai seama. Ştia să te motiveze şi să te biciuiască, în acelaşi timp. A avut încredere în mine, a pariat şi se pare că n-am dezamăgit-o. Pentru mine a fost o experienţă unică, am putut să cânt la un nivel profesionist, pe scenă în calitate de actriţă. Şi asta se întâmpla în acelaşi timp când jucam şi Chiriţa, tot muzical. Două experienţe, care mi-au demonstrat ce pot. Mult. Străini în noapte, regie, Radu Beligan.Cu Florin Piersic. O întâmplare fericită, total neaşteptată, care a însemnat enorm, pe planul notorietăţii. Succes răsunator, multe întâmplări frumoase. Şi pentru că simţeam nevoia să ies un pic din zona „uşoară”, cum era privit spectacolul Străini în noapte, iată-o pe Martha din Cui îi e frica de Virginia Woolf? Rol de referinţă în cariera unei actriţe. Regia Gelu Colceag, partener Ştefan Banică.

Am iubit mult acest spectacol înfiorator de greu.L-am jucat puţin, din păcate. Ca şi Marlene. Pescăruşul, Arkadina, un vis de al meu, în regia lui Claudiu Goga, un alt spectacol minunat, dureros de frumos. Viaţă scurtă. M-am reântâlnit cu Toca (Alexandru Tocilescu) la Comedie, în spectacolul Casa Zoikăi, un spectacol important unde am avut un rol secundar, dar am fost nominalizată la premiile Uniter. M-am reântâlnit şi cu Horaţiu (Mălăele) la Comedie, unde am făcut varianta italiană a Puricelui lui Feydeau.M-am întâlnit pentru prima oară şi cuVictor Ioan Frunză,D-na Tooth - “Totul în grădină” de Edward Albee, un rol superb .Au mai fost roluri, dar acestea sunt cele mai importante din teatrele unde am fost angajată. Pardon, Străini în noapte a fost un proiect particular. Am colaborat cu Metropolis,cu piesa Sex, regia tot Claudiu Goga şi cel mai recent,Un tramvai numit dorinţă. Aici am vrut să ajung. Parcursul oricărei actriţe cred, include şi acest vis. Este cel mai recent rol - izbandă al meucu o echipă fantastică. Nu sunt îngâmfată, dar ştiu că e bine. Chiar pe 13 martie trebuia să jucam...acum viaţa noastră e pe stand by. Nu ştim când vom putea să respirăm din nou Colaborarea mea cu Ştefan Banică face parte din începuturile mele ca actriţă. A fost o întâlnire şi o chimie perfectă, care a făcut să avem, aşa un succes. De anul trecut fac parte şi din trupa Teatrului Naţional, unde am facut Preşul de Ion Băieşu.

Toată viaţa am vrut să devin mamică şi să ajung mare actriţă. Încă mai lucrez la partea a doua...

Este foarte ciudat, deoarece eu aveam foarte mare încredere în mine la început, iar această încredere a scăzut cu timpul, lăsând loc pentru sentimentul responsabilităţii. Știu că asta îmi spunea şi doamna Olga Tudorache la clasă: „Intri pe scenă ca în brânză. Ai să vezi tu mai târziu. Nu o să poți să pui primul pas pe scenă pe măsură ce trece timpul’“. Nu am înţeles ce mi-a spus atunci. Dar, mai târziu, mi-am dat seama că, după mai multe roluri, apare responsabilitatea, iar responsabilitatea devine o frică”.