Lumea post-pandemica
Acad. Andrei Marga
5 iunie 2021

Pandemia a făcut să dispară peste trei milioane de oameni, a afectat grav viața sutelor de milioane și a provocat  pagube imense. Este cea mai mare distrugere de la al doilea război mondial încoace. În mod firesc, ea a stârnit reflecții mult dincolo de pacienți, medici și decidenți - pe întreaga gamă a reflexivității.Geostrategii americani au considerat imediat consecințele pandemiei pentru ordinea lumii. Stephen Walt, actualul titular de la Harvard, scria că “pandemia Covid19 va crea o lume mai puțin deschisă, mai puțin prosperă și mai puțin liberă” (Howthe World Will Look After Coronavirus Pandemic, “Foreign Policy”, March, 20,2020). Robert D. Kaplan anticipa “o interacțiune a ideologiilor și naturii însăși” (TheNeomalthusian World of Coronavirus, în “The National Interest”, February 28, 2020), care va scinda lumea.

In Europa, filosofii italieni și francezi l-au valorificat pe Michel Foucault (Surveiller et punir, 1975), cu teoria sa a „bioputerii”. Acesta a susținut că „dominația” din societate se exercită deja tot mai mult, nu pe calea reglementărilorde drept chibzuite, ci pe cea a controlării corpurilor umane. Apelul Vigano (2020) a acuzat proclamarea de „stări de urgență” și „stări de alertă”, prin care se restrâng libertățile și drepturile fundamentale ale oamenilor.

Cel mai profilat filosof de pe scena mondială, Jürgen Habermas (în „Kölner-Stadt Anzeiger”, April 3, 2020) a declarat: „societățile noastre complexe întâlnesc continuu mari nesiguranțe, dar acestea apar local și în momente diferite și suntprelucrate mai mult sau mai puțin neaccidental de oameni de specialitate aflați la dispoziție, într-un subsistem sau altul al societății. Dimpotrivă, acum se răspândește global și simultan nesiguranța existențială, chiar în capetele indivizilor conectați medial. ... Nesiguranța de acum se raportează nu numai la luarea sub control a pericolelor epidemice, ci și la consecințele economice și sociale, care sunt complet neprevizibile. .... Ceva se poate spune: nu a fost niciodată atâta cunoștință cu privire la necunoașterea noastră și la constrângerea de a trebui să acționăm și trăim sub nesiguranță”.

Am subsumat cu ani în urmă diagnozele date modernității târzii - “societate a supunerii” (Max Weber), “societate a asimetriilor” (Colleman), “societate a riscurilor” (Beck), “societate a minciunii” (Șerban-Reinhardt), “societate narcisistică” (Maaz) și altele - sub diagnoza mai acoperitoare a “societății nesigure” (A. Marga, Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016).

Am anticipat înmulțirea nesiguranțelor. Am luat în serios avertismente venite mai ales de la Horkheimer-Adorno (Dialektik der Aufklärung, 1947) și Heidegger (Die Frage nach der Technik, 1953), unite într-un mesaj simplu: violentarea continuă poate duce la o răzbunare a naturii. În martie 2020 am căutat să văd schimbările ce se prefigurează (A. Marga, Lecțiile pandemiei, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Ca rezultat, am putut formula prompt, la rândul meu, un punct de vedere sistematic asupra pandemiei și consecințelor ei.

Odată cu agravarea pandemiei, în cursul toamnei anului 2020, s-a trecut cu echipe organizate la explorarea lumii post-pandemice. Avem deocamdată ca rezultat analiza lui Fareed Zakaria, Ten Lessons for a Post-Pandemic World (Alan Lane, 2020), care ne invită să observăm ce schimbări majore vor avea loc. Cu sensibilitate pentru realitățile micro, autorul, originar din India, ne invităsă privim lumea nu doar sub aspectul lucrurilor mari, ci și sub al celor minuscule - precum un virus. În definitiv, argumentează cunoscutul editor de la CNN „Washington Post” și „Times”, trei fapte punctuale - atacul din 11 septembrie 2001, crahul unor bănci în 2008 și coronavirusul 19 - au aruncat lumea actuală în crize pescară mare.

Au fost, desigur, și alte pandemii în istorie, cu mortalitate de masă ridicată, dar covid-19 este altfel și ar fi cazul să declanșeze introspecția oamenilor. Observația de la care pleacă Fareed Zakaria este că din 1990 încoace lumea a fost lovită continuu de viruși. „Ei nu se produc printr-un design conștient, dar nici nu sunt în întregime accidentali. Avem nevoie să înțelegem acest sistem - în alte cuvinte, să înțelegem lumea în care trăim - pentru a înțelege emergenta lume post-pandemică” (p.12). Este de reținut că, „și dacă este eradicată pandemia covid-19, izbucniri ale altor boli este aproape sigur că se vor petrece în viitor. Cu această cunoștință și experiență, noi trăim într-o nouă eră: era postpandemică” (p.3) și este cazul să ne pregătim.

Deocamdată, coronavirusul 19, însă, „a cauzat umanității cea mai mare daună economică, politică și socială de la Al Doilea Război Mondial încoace”. Modul în care s-au petrecut lucrurile „este fără precedent în istoria umană” (p.2) și a creat un “prag” ce ar trebui să pună pe gânduri.

Nu au lipsit, desigur, prevenirile. În fond izbucnirile de SARS, MERS, „gripă aviară”, „gripă porcină”, Ebola au avertizat. Cel mai recent, în 2015, Bill Gates a atras atenția asupra eventualității unui „virus infecțios” care pune capăt vieții a zece milioane de oameni, iar în 2017, la Conferința pentru Securitate de la München, același a declarat că există „eventualitatea rezonabilă” ca în următorii 10-15 ani să fie o „pandemie”. Chiar Fareed Zakaria a semnalat în iunie 2017, pe calea emisiunilor CNN, primejdia unui „virus făcut de om sau natural” care surprinde SUA și umanitatea (p.8), încât „biosecuritatea” devine o problemă a tuturor.

Adevărul este că, din diferite surse, virușii au fost temă a ultimilor ani - nu doar datorită „biobombelor” ce se pregătesc în laboratoare. Fareed Zakaria identifică zece învățături generale ale pandemiei pentru lumea ce vine. Ele au natura unor orientări generale ce ar fi de urmat. Care sunt acestea?

Raporturile oamenilor cu natura se cer regândite acum până la capăt. Coronavirusul 19 lovește viața oamenilor în ceea ce are mai specific - interacțiunea fiecăruia cu ceilalți și cu lumea. Ca efect amplu, întreaga organizare a lumii de după “războiul rece” este provocată. Este astfel momentul să ne asumăm un adevăr simplu: “crize globale, incluzând pandemii, sunt inevitabile. Va trebui să ne preparăm mai temeinic și să rămânem pregătiți” (p.14). În fapt, trebuie să recunoaștem că “felul în care noi trăim este practic o invitație pentru virușii animali să infecteze omul” (p.17).

Pe de o parte, mari aglomerări urbane, distrugerea naturii prin construcții, omorârea de animale pentru consum - 80 de miliarde de animale sunt sacrificate organizat pe an, în afara peștilor - nu sunt fără virusări. Pe de altă parte, schimbarea climatului are contribuții la crearea de viruși. În fond,“pandemia poate fi gândită, în ceea ce o privește, ca răzbunare a naturii”. Iar la toate se adaugă, desigur, construcția de“bioarme”.

Într-o asemenea situație crește importanța guvernării competente, a “bunei guvernări”. Experiențele țărilor din timpul pandemiei atestă limpede că “avemnevoie de o guvernanță mai bună, nu de guvern mai mare”. Fapt este că în Coreea de Sud, Singapore se preiau anual milioane de lucrători din China continentală, dar au totul sub control, că Hong Kong avea în iulie 2020 optisprezece morți, Taiwan, cu 23 de milioane de locuitori,șapte decese. În China continentală s-a reușit cu viteză uimitoare aducerea epidemiei sub control. Nu știm toate datele măsurilor care au dus la această reușită, dar “China i-a izolat pe cei infectați, i-a separat de familii și - folosind tehnologie și mijloace de detectare - i-a identificat pe cei cu care aceia au avut contact” (p.32). Acestea, ca și alte exemple, dovedesc că nu guvernul mare, puternic contează, ci guvernul de calitate - adică “guvernul inteligent”. Sub acest aspect, “multe decade la rând lumea a avut nevoie să învețe din America. Dar acum America are nevoie să învețe de la lume” (p.50). Iar dacă America are de învățat, adaug eu, ne dăm seama ce ar trebui să facă alții!

Tipul de societate în care trăim este de pus în discuție. Este clar că, fără piață, o economie nu devine competitivă, iar penuria este la ușă. Dar piața nu este suficientă ca mecanism de funcționare a unei societăți. Chestiunea concretă este acum cea a ieșirii din exclusivismul pieței. “Capitalismul fără îngrădire este în afara controlului; reglementarea asertivă este în întârziere”. Este elocvent că la celebrul TV conservator, care este Fox News, nu alta decât vocea postului, Tucker Carlson, a exclamat deja în 2019: “liderii republicani vor trebui să recunoască: capitalismul de piață nu este o religie... Noi nu trăim să servim piața. Contrarul este adevărat”. Pandemia a făcut și mai adevărată exclamația! Fareed Zakaria este de părere că se petrece acum o “pendulare a istoriei”, căci “singură piața nu poate rezolva inegalitatea ce se lărgește și rampanta insecuritate a jobului, care au survenit ca urmare a neîncetatei schimbări tehnologice și a competiției externe. Aceste probleme cer soluții guvernamentale” (p.61-62). Probabil că “țările din Nordul Europei, precum Danemarca, au găsit cheia: ele au înțeles că piețele ar fi uimitor de puternice, dar nu suficiente; că ele au nevoie de suporturi și tampoane și suplimente” (p.74). Suntem, oricum, dincoace de exclusivismul pieței, cu imperativul găsirii de mecanisme de complementare. Prestația și la respectarea specialiștilor ar trebui să preocupe societățile. Este interesant că și în pandemie, în țările asiatice menționate, oamenii au tratat “cu deferență autoritatea, în special autoritatea științifică” (p.76). Iar acolo unde știința este prețuită, se și înțelege că știința este altceva decât oferirea, cum se crede, a unui singur răspuns. Știința este “o metodă de cercetare, un proces de punere de întrebări și de testare riguroasă de ipoteze” (p.70). Este nevoie să respectăm știința și să ascultăm experții, dar experții trebuie, la rândul lor, să dea seama de ceea ce fac sau nu fac. Respectul științei, dar și prestația concretă a omului de știință, capacitatea lui de a veni cu soluții competente la dificultățile vieții au de mers mână în mână.

În pandemie digitalizarea a trecut cu brio examenul vieții. Oamenii că “telemunca”, în general “teleactivitatea”, sunt posibile. “Economia digitală” a devenit parte a “economiei reale”. Cam toate activitățile în format “echipă (team)” se schimbă (p.104) căci este de acum posibilă colaborare fără proximitate fizică. Medicina se schimbă ca urmare a tehnologiilor digitalizate, încât prevenția capătă greutate mai mare (p.106). S-a conturat nevoia să administrăm în așa fel încât “tehnologia digitală”, în special “bioingineria” și “inteligența artificială” - să avanseze cu iuțeală. Digitalizarea include, cum se știe, riscuri pentru intimitate și viața personală, dar și acestea au până la urmă soluții tehnice și juridice. Coronavirusul 19 nu putea atinge răspândirea rapidă pe glob, și poate nici emergența, fără marile aglomerări urbane, de mult infectate, încât însăși urbanizarea intră în discuție. Nu vom avea o criză a urbanității, chiar dacă locuirea oamenilor tinde să fie în altă parte. “Orașele vor capăta o nouă viață ca sectoare de servicii, dela finanțe la consultare în chestiuni de sănătate” (p.129). Doar că ele trebuie să asigure o viață mai sănătoasă oamenilor (p.131). Redevine, în orice caz, actuală convingerea lui Aristotel că “orașele nu constau fundamental în monumente și parcuri; ele constau în oameni și caracterul lor” (p.145). “Umanizarea orașelor noastre” va fi deviza rezonabilă.

Inegalitățile din societate au bătut în retragere cu ceva în era postbelică, dar, după neoliberalism, pandemia întoarce tendința. Și ea sporește inegalitățile. “Diferențele între țări sărace și țări bogate se vor accentua probabil pe măsură ce lumea se împarte în două: locuri cu sisteme de sănătate bune și locuri fără” (p.154). Se poate spune că “în timp ce bolile pot uneori să lichideze inegalitățile, cea mai mare parte a timpului le exacerbează. Dacă vom fi confruntați cu o nouă pandemie, ceea ce este foarte probabil, trebuie să recunoaștem că vom avea nevoie să-l păstrăm pe fiecare în siguranță și sănătos, fie că este bogat sau sărac” (p.166). Oricum, va trebui găsită soluție la “accelerata și exacerbata inegalitate prilejuită de pandemie”.

Soarta globalizării a devenit, desigur, o chestiune practică, mai cu seamă că in pandemie cam toate țările s-au repliat în măsuri pe cont propriu. A luat astfel avântun anumit nationalism. Cu toate acestea, globalizarea nu este la sfârșit. Pe de o parte,epidemiile - “gripa rusă” (1889-90), “gripa spaniolă” (1918-19), “gripa asiatică”(1957-58), “gripa Hong Kong” (1968-69), “Middle East Respiratory Syndrome”(2012), acum coronavirus 19 nu au rămas între granițe naționale. Ele au căpătat și pot căpăta nume ale locului în care s-au detectat primii îmbolnăviți, dar acest fapt nu spune nimic despre originea lor (p.168). Pandemiile nu sunt limitate national. Pe de altă parte, în economie acționează principiul “avantajului comparativ”, care face să se caute valorificarea mereu mai bună a capitalului. Nici economia unei națiuniputernice nu se poate reface acum fără globalizare. Concret, și firmele americane de prim plan au nevoie de piața chineză. “Problema mai largă este aceea că China s-a specializat în manufacturarea de produse tehnice, precum computerele, în vreme ce Statele Unite nu au făcut-o” (p.179). Globalizarea rămâne în vigoare fiind legată de șansele de valorificare a investițiilor. Pe scurt, “globalizarea nu a murit. Dar o putem omorî” (p.186) - ceea ce nu este rezolvarea adecvată în condiții de pandemie. Căci, înainte de orice, “nu se poate combate o boală globală cu răspunsuri locale” (p.28).

Relațiile internaționale vor fi dominate în secolul al XXI-lea de relația SUA- China - o relație fără analogie. Pe de o parte, “politica SUA față de China nu a fost niciodată una de angajament pur; a fost totdeauna o combinație de angajament șidescurajare” (p.197). Pe de altă parte, China are deja “un record de neagresiune printre marile puteri ale lumii” (p.198), ce constă în aceea că de decenii nu a făcut vreo incursiune în afara propriului teritoriu, dar prezintă o “slăbiciune geostrategică” ce constă în aceea că are vecini care “i se opun la frontiere” (205). Așa stând lucrurile, “tensiuni în relația SUA-China sunt inevitabile”. Numai că marea țară de la Răsărit este mai integrată în sistemul international decât era Uniunea Sovietică de odinioară. Spre exemplu, comerțul SUA - Uniunea Sovietică atingea două miliarde de dolari pe an, acum comerțul SUA-China atinge două miliarde de dolari pe zi. Cifra spune mult! Totuși, “oricât de tensionată va fi bipolaritatea SUA-China, ea rămâne cuprinsă în această lume durabilă, puternică, multilaterală” (p.20), în care suntem.

Sistemul relațiilor internaționale va trebui revăzut. China este, din 1998, în mod constant printre țările cele mai atractive pentru “investiții directe”. În pofida impresiilor și parolelor care s-au aruncat pe piață, China de azi câștigă nu încălcând regulile comerțului international, ci prin mărimea pieței (p.222). Fareed Zakaria afirmă categoric că în zilele noastre “nu expansionismul chinez este problema, ci abdicarea Americii” (p.225). El este de părere că, în mijlocul pandemiei, SUA sunt prea concentrate pe crearea unei imagini negative Beijing-ului, în loc să dea soluții la chestiuni devenite complexe. În orice caz, în acest moment, “o restaurare a unei ordini internaționale dominată de America nu este posibilă” (p.227). Prea multe noi puteri se ridică, prea multe forțe noi au intrat pe scena lumii de azi. A devenit clar că un “sistem multilateral, dar unul functional” oferă șansele cele mai bune de a rezolva “problemele globale”. Un “idealism al liberalității” este acum necesar. Fareed Zakaria pune în lucru cunoscuta sa erudiție în materie de situații internaționale și pregătirea excelentă a echipei cu care lucrează. El profilează cele “zece lecții” pentru lumea post-pandemică pe care le-am rezumat mai sus. De altfel, unele fuseseră indicate și de alții, chiar dacă nu atât de elaborat.

Eu cred, însă, că în pandemie mai sunt încă “lecții” de anvergură comparabilăpentru lumea ce vine le-am rezumat în articolul Schimbări ce se prefigurează (“Cotidianul”, 23 martie 2020), preluat apoi în volumul Lecțiile pandemiei (Tribuna, Cluj-Napoca, 2020) menționat. Evoc cât mai strâns douăsprezece dintre ele:

1. Se pot discuta multe aspecte. În discuție câștigă, însă, în importanță o schimbare de strategie. Foarte probabil strategia alergării după răspândirea virusului, spre a o curma, va trebui înlocuită cu strategia întăririi tratamentelor spitalicești și ambulatorii. Pandemia a prins pe picior greșit industria farmaceutică. Ea a dovedit că sunt enorme lacune în materie de cunoaștere a virușilor, încât se stabilesc greu caracteristicile și originea coronavirusului 19. Întreaga strategie sanitară a lumii trebuie să treacă printr-o revizuire.

2. O nouă concepție economică asupra înfruntării unei distrugeri de resurseeste necesară. Nu lipsesc experiențe ale refacerii țărilor și lumii după distrugeri, dar contextul este cu totul nou. Refacerile după calamități naturale puteau fi făcute oarecum mai ușor, căci acestea erau zonale. Pandemia a extins distrugerea de activități. Refacerile după război nu au fost ușoare, dar depindeau doar de resursa umană și de investiții. Acum resursa umană a fost blocată și trebuie pusă în folosință într-un cadru nou. Folosirea ei fără riscuri sanitare și găsirea de bani pentru investiții devin prioritare. Este și acum pilduitor că Germania s-a refăcut rapid după război grație mai ales calificării înalte a forței ei de muncă - pe care nici național- socialismul nu a distrus-o.

3. Nu se poate realiza astăzi ceva durabil fără „incluziune democratică” în interiorul țării și fără „cooperarea internațională” în exterior. Reluarea relației primitive “amic-inamic”, din anii treizeci, cum se mai face în România actuală, este cea mai păguboasă politică. Nu a dat rezultate nicăieri și nu se practică. Păguboasă este și „strategia conflictului” în relațiile internaționale. Desigur că deja înainte de pandemie se contura competiția dintre China și SUA. Pandemia, cel puțin până azi, conturează mai departe această competiție ca una a viitorului. Devine această competiție confruntare? Să ne amintim că schimbarea lumii din ultimele decenii a avut punctul de plecare în înțelegerile Richard Nixon-Mao Zedong - Ciu Enlai - Henry Kissinger din 1972, prin care s-a realizat „cuplajul” celor două supraputeri. Azi forțe mari forțează „decuplajul”. Se poate estima că în cazul unei reușite nu vine o lume mai bună. În schimb se periclitează ordinea lumii din trei direcții ce păreau să nu ridice probleme. Prima este aceea că dezvoltările, în care umanitatea se angajase cu decenii în urmă, vor fi înlocuite cu conflicte. Este improbabil ca acestea să rezolve ceva în epoca în care proliferarea nucleară nu s-a putut opri, iar o nouă generație de arme sofisticate a intrat pe scenă. A doua este aceea că terorismul se va simți din nou în largul său, după ce a putut fi luat sub un anumit control și redus grație înțelegerilor SUA - Rusia - China - UE. A treia direcție este aceea că particularismele - etniciste, confesionale, culturaliste, etc. - vor izbucni cu forță nouă pe fondul competițiilor ce nu au cum să rămână mereu raționale. Scurt spus, distrugerea „cuplajului” va antrena falii mai mari în umanitatea actuală decât se discută și anticipează astăzi. Or, pandemia a dovedit că nici o criză sanitară globală nu se poate combate cu succes fără cooperare.

4. În combaterea pandemiei rezultatele au fost mai bune acolo unde s-a operat descentralizat, la nivel local. Darși din alte rațiuni, economice,sociale, manageriale, „dezvoltarea locală” - în localități, regiuni, țări - revine în poziția cheie în viața oamenilor. Dezvoltarea generală devine reală dacă are ca subiecți și atinge comunitățile locale. Ceea ce Althusius a conceput, comunitățile naționale ca un fel de “comunități ale comunităților”, intră în scena actualității. Măsura în care nevoile de bază ale comunităților de diferite dimensiuni se pot satisface din resurse proprii devine esențială.

5. Se știa din experiențe anterioare că „Statul național” nu poate rezolva crize globale - economice sau ecologice. Nu stă în capacitatea lui. Mai știam, că nu poatfi democrație decât în cadrul statului național (Pierre Mannent), nici asistență social (Jurgen Habermas). Am spus, la rândul meu, că nu poate fi nici dezvoltare fără stat național funcțional (A. Marga, România în Europa actuală, Libris, Brașov, 2019). Pandemia a arătat că nu poate fi nici apărare în fața amenințărilor naturii fără administrație națională competentă.

6. Mari reuniuni de oameni și mobilitățile vor trebui să fie precaute și aduse sub repere noi. „Des-densificarea” locurilor de viață și activitate devine obligatorie. O mișcare oarecum inversă celei de lichidare a „muncii la domiciliu”, începută la sfârșitul secolului al XIX-lea, va prinde viteză în mod benefic. Nu poți atinge însă „des-densificarea” fără a regândi sistematizarea și arhitectonica.

7. Este din nou evident că totul trebuie regândit în educație - de la dimensiunile claselor și grupelor, trecând prin predare și seminarizare, la evaluarea învățării (detaliat în A. Marga, Viitorul universității, Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020). O nouă pedagogie și o altă metodică trebuie elaborate.

8. Soluțiile doar „tehnice” - de natura asigurării asistenței medicale și aranjamentelor spațiale - nu vor fi de ajuns. O schimbare a modului de viață va fi indispensabilă, dacă este ca oamenii - individual, comunități de viață, națiuni, umanitate - să-și păstreze libertățile și să le poată exercita rațional.

9. Mulți pretind că sunt titrați, “competenți”, dar neputința și dezorientarea sunt ca niciodată. Trebuie făcute din nou, fără rețineri, distincții nete ale valorii pregătirii. Distincția între „meritocrație”, „mediocrație”, „ochlocrație” și „prostocrație”, care nici nu mai are nevoie de lămuriri factuale și terminologice, trebuie făcută oriunde. Evident că ea nu se suprapune cu distincția dintre „democrație”, „plutocrație”, „aristocrație”, „dictatură”, și nici cu distincția lui Karl Popper dintre „societatea închisă” și „societatea deschisă”, sau cu cea a lui George Soros dintre „democrație” și „autoritarism”. Toate aceste distincții interferează, dar nu se suprapun.

10. Vor fi de deschis noi câmpuri de investigație științifică. Odată cu pandemia se infirmă din nou superficialitatea și “științele” aservite unor ideologii vehiculate de lideri, partide, ideologii. Este și acum slabă capacitatea de a sesiza riscurile și a de anticipa pericolele. Iar științele, înainte de toate, și filosofia și teologia au de tras învățăminte. Societățile sunt chemate să facă și mai clar distincția între verbiaj și cunoaștere, între lecturi și cercetare, între autoritate dată de funcție și pricepere, între pretenții și valoare, între cunoaștere vagă și cunoaștere ce rezolvă probleme. În ultimele decenii am asistat la restrângerea pretențiilor cognitive ale multor discipline. Biologia a fost redusă la științele vieții, economia la studii economice, dreptul la științe juridice, politologia la științele politice, sociologia la sondaje, mai ales în scopuri electorale, filosofia la epistemologie - iar exemplele sunt mult mai numeroase. Reducerea nu se poate justifica prin invocarea de precauții cognitive, căci ea a însemnat efectiv o reducere a orizonturilor de interogare și a cunoștințelor. Pe de altă parte, reducerea a urmat efectiv strategii manageriale și financiare, încât nu considerente cognitive au dominat. Rezultatul general este scăderea relevanței cunoștințelor, căci acestea sunt de la început afectate de lipsa explicațiilor sigure și de lipsa viziunii. Pandemia provoacă specialiștii la a regândi profilul disciplinelor pe care le cultivă.

11. Pe de altă parte, s-a prăbușit o imagine tipică erei industrialismului, după care natura este doar obiect al proiectelor umane. Pandemia a dovedit cu claritate că o natură luată doar ca material de exploatat se poate răzbuna în felul ei, direct sau indirect. Natura se cere luată ca partener, iar grija față de natură a devenit criteriu al nivelului de cultură și civilizație.

12. O schimbare profundă este chemată să intervină în relația oamenilor cu Dumnezeu. Imaginea biblică, după care Dumnezeu a creat lumea, dar a lăsat și oamenilor destul de lucru pentru a ajunge la o lume pe măsura aspirațiilor lor, va trebui rechemată. Simplu spus, Dumnezeu însuși i-a făcut pe oameni nu doar beneficiari ai creației, ci și răspunzători de situațiile în care ajung.

N.R. Această complexă analiză a fost prezentată la o recentă reuniune desfăşurată sub genericul „Intâlnirile Ritului Scoţian” la care au mai participat: Acad. Ion Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, Prof.univ.dr. Daniel David, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj Napoca, Acad. Răzvan Teodorescu şi multe alte personalităţi de prim rang ale României, inclusiv gazdele în frunte cu Stelian Nistor.

Cititorii „Top Business” sunt în măsură şi să înţeleagă şi să aprecieze acest text. Si, mai ales, sunt în măsură să acţioneze în consecinţă.
Promovam  performanta  economica!
Editie electronica a publicatiei Top Business - 
fondata 1993
Editie electronica a publicatiei Top Business - 
fondata 1993
Promovam  performanta  economica!
Editie electronica a publicatiei Top Business -    fondata 1993
Promovam  performanta  economica!