6 mai 2022

Pe 24 martie 2002, pentru unii binecunoscută şi pentru alţii total necunoscută,  jurnalistă Emilia Şercan a scos o carte la Editura Humanitas cu titlul „Cazul Ponta. Reconstiturea celui mai infam plagiat din istoria Romaniei”.

Emilia Şercan nu-l are doar pe Ponta pe lista „selectă” a celor care au plagiat în lucrările lor cu care se mândresc dar dânsa l-a ales pe el, pe Victor Ponta ca fiind reprezentativ pentru că a fost Premier al României şi - ne redă doamna în cartea sa - pentru că a făcut eforturi şi demersuri spre a scăpa, cumva, de oprobiul public şi nu numai. Şi pentru aceasta, doamna Şercan a scris o carte doar pentru un singur caz: Ponta. Or urma şi altele, probabil, deocamdată o avem doar pe aceasta.

Citez aici din declaraţia domnului Liiceanu: „ Cartea este un eveniment dar plagiatul, în România nu mai este demult un eveniment. Nu este ceva care vine şi trece cum este evenimentul ci este o mizerie cronică, e un flagel”. (#Libhumanitas Emilia Șercan în dialog cu Gabriel Liiceanu pornind de la volumul „Cazul Ponta.  https://www.youtube.com/watch?v=u_DR-b5D5B0&t=4194s)

Aşa o fi cum zice dânsul... şi tind să cred acest lucru numai şi pentru faptul că poţi găsi pe internet anunţuri ale unor firme care asigură servicii de elaborare a unor diverse lucrări de specialitate. Faptul că o persoană îşi vinde sau îşi cedează drepturile de autor este una iar faptul că aceeaşi persoană este de acord ca pentru o sumă de bani să-şi instrăineze propria semnătură este cu totul altceva şi, cred eu, un fapt penal.

Dar ce ne facem cu acele cazuri cotidiene şi care se întâmplă în fiecare secundă în care unii îşi arogă meritele colegilor cu o nonşalanţă şi cu un tupeu obraznic care, de multe ori, te lasă fără replică? Este şi acest comportament un plagiat chiar dacă el nu capătă forma clasică a unui plagiat? Este el mai puţin important decât cel al lui Ponta?

Eu zic că nu este mai puţin important ba din contră, este şi mai grav. Pentru că una este ca un politician, indiferent de funcţia pe care o deţine în Stat, să fie prins cu măţa-n sac şi alta e când o întreagă societate face exact la fel, reproduce fidel exact acelaşi mecanism de atribuire de merite necuvenite în forme diferite şi mult mai discrete.

Şi pentru ce toate acestea? Pentru un plus de bani pe lângă salariu? Pentru o faimă infamă?

Cred că pentru amăndouă. Să nu o uităm pe academician doctor inginer Elena Ceauşescu.

Demersul Emiliei Şercan este cunoscut prin redacţii, foarte puţin la televiziuni şi ceva mai consistent pe internet. Pe internet, însă, fiecare vizitează site-urile care-l interesează.

Pentru o persoană preocupată de faptul că vecinul ei i-a furat un ou din cuibar plagiatul este ceva atât de abstract încât, după ce i se explică ce înseamnă această faptă, ea va trimite instantaneu acest flagel în zona de dezinteres şi chiar de ridicol.

Din păcate trebuie să adaptăm un proverb, astfel: „Cine-mi fură azi un ou îmi va mai fura un ou pentru că nu am bou”.

Există şi o speranţă: plagiatul presupune o lucrare originală preexistentă şi de calitate.


Alexandru BENGA

Cazul Şercan