Magnum Moftologicum Romaniae

16 februarie 2022

Anul 2022 marchează împlinirea a 170 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale, unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Acest moment ne oferă ocazia să aruncăm o repede privire asupra calităţilor de geniu ale marelui dramaturg, pamfletar, nuvelist şi ziarist român.

În aceste momente de aducere aminte, opera scriitorului devine tot mai asemănătoare realităţilor pe care le trăim (Pupat toți Piața Endependenți) şi mai pe înţelesul cititorilor din zilele noastre.

În creaţia lui Caragiale se pot regăsi figuri emblematice: politicieni orientaţi, Mitici persuasivi şi Ziţe universale, transformate în mondene şi demimondene contemporane, semidocţi cu pretenţii elitiste, parveniţi, pardon întreprinzători, arivişti politici şi lefegii, un întreg caleidoscop de „moftangii”, mimând o spoială de civilizaţie occidentală, lipsită de scrupule şi atemporală. Toate aceste tipologii umane reprezintă o denaturată imagine a ceea ce înseamnă adevărata cultură, o bătaie de joc la adresa civilizaţiei de bun simţ şi înţeleaptă cuminţenie a poporului român.

Aşa cum bine s-a remarcat, reţeta succesului la acest scriitor este rezultatul comicului de limbaj, dedus din dialoguri năucitoare, de o autenticitate cuceritoare, completat de comicul de situaţie, grevat pe întâmplări banale, cotidiene, asemenea unui „reality show” din zilele noastre. George Călinescu, referindu-se la opera scriitorului, sublinia: „Umorul lui Caragiale este inefabil, ca şi lirismul eminescian, constând în caragialism, adică într-o manieră proprie de a vorbi”.

Personajele descrise de autor în comediile, nuvelele şi schiţele sale „vorbesc cum vorbesc”, pentru a ne menţine în iluzia realităţii (Titu Maiorescu), de unde rezultă un anumit „mauvaise humeur”, perceptibil în toate tablourile schiţate de acesta. În scrisul său, Caragiale folosește o alchimie a cuvântului rostit, în care discursul meşteşugit savant, plin de „perle lingvistice”, creează o stare de spirit propice receptării cu îngăduinţă a mesajului transmis.

În acest fel, enormităţile lexicale devin simpatice, chiar memorabile. Autorii celor mai multe dintre aceste construcţii verbale devin un fel de „homo latrans” sau, cum spune însuşi Nenea Iancu, „răsucitorii de vorbe, care mai de care mai viteaz la limbă”, al căror dialog este prezentat drept „ discuţie de cuvinte, cârcota de vorbe, seacă de miez”.

Exhibarea cu ostentaţie a stilului relaxat, colocvial, subliniat de Caragiale în „langaj”- ul folosit de vulgul citadin, are o explicaţie plauzibilă: este reacţia individului împotriva unei tiranii apăsătoare, „ cea mai teribilă şi înjositoare tiranii - tirania vorbei”. România, o ţară unde se vorbeşte la nesfârşit şi se promite la infinit este, cum bine remarca şi Caragiale la vremea lui, supusă unui perfid tiran: „ Iată cine ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima cruzime:vorba, vorba umflată şi seacă - legenda. Ea a avut, ca toţi tiranii clasici, gardă şi gâzi, curtizani, linguşitori, bufoni şi mulţime aiurită. Vai de cel ce cuteza să nu i se’nchine fără condiţie! era huiduit de curtezani, scuipat de bufoni, biciuit, stigmatizat şi executat în aplauzele mulţimii nenorocite de’nchinători.”

Pe lângă acest aspect de tehnică literară, trebuie să mai subliniem un fapt, care pune şi mai bine în evidenţă actualitatea operei lui Caragiale: caracterul penetrant al satirei sale, dorinţa de a surprinde „imbecilitatea celor mulţi şi şarlatania celor puţini”.

În galeria personajelor lui Caragiale există o multitudine de caractere, sistematizate într-o schemă elocventă: la bază sunt aceşti „neica nimeni ”, urmează palierul „nomenclaturii” tejghetarilormahalalelor bucureştene, acel illo tempore „ middle class”, pentru a ajunge la vârful ierarhiilor politice de nivel judeţean, adică la aşa numiţii „baronii locali” avant la lettre.

Tabloul existenţial prezentat de Caragiale este unul pestriţ, o lume aparte, în care „se agită pornirile şi pasiunile omeneşti, deşertăciunea, iubirea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi cu ajutorul frazelor declamatorii neînţelese - unuldintre semnele caracteristice ale epocii noastre” (T. Maiorescu, „Comediile domnului I. L. Caragiale”).

Zugrav de subţire al moravurile societăţii sale, Caragiale nu se sfieşte să numească oraşul în care trăia „Tâmpitopole”, o cetate virtuală, al cărei guvernator general este „Sik - Tir”, unde este „ corect din punct de vedere politic” să i se taie limba celui ce va cuteza să pună în discuţie numele supremului mandarin („Cronică fantastică”).

În acest spaţiu de „science fiction”, cetăţeanul de rând devine „ contribuabilul perpetuu”: „plin de sudoare şi despuiat aruncă cu o lopată colosală câtăţimi enorme de aur în gura mereu deschisă a unui monstru etern flămând, purtând numele de „Punga - Publică”. Băiatul deştept al sistemului, „Leader”- ul acestei instituţii monstruoase, este numit de „musiu” Caragiale „Pungaciul” (a nu se confunda, etimologic vorbind, cu alt cuvânt înrudit „ Pungaşul”).

În veşnică contradicţie cu cei de mai sus, cetăţeanul de rând, aflat în luptă cu „monstrul etern flămând”, este în majoritatea operelor lui Caragiale adevăratul om onest, căruia Puterea nu îi recunoaşte decât două virtuţi cu caracter periodic: una anuală - de „contribuabil” - şi alta cvadrienală, ori cincinală - de „alegător” -, din nefericire mereu „turmentat”. Astfel, putem spune că îndărătul fiecărei comedii se ascunde o tragedie, fiindcă, din patru în patru ani, din cinci în cinci ani, fiecareindivid este pus în faţa unei întrebări existenţiale, shakesperiene:„ Eu cu cine votez ?”

Fie şi numai pentru aceste motive, Ion Luca Caragiale este actual şi necesar, meritându-şi cu prisosinţă locul în rândul clasicilor literaturii române şi universale.

Dan Toma Dulciu
Preluat din publicatia Muzeul Presei Romanesti Nr 5, februarie 2022