21 iunie 2020
Deşi România ar fi avut nevoie, în ultimii 30 de ani, de ceva mai mulţi *meşteri Manole* (MM), vedem cum, an de an, peisajul nostru cotidian este invadat de o puzderie de *meşteri Celentano* (MC). Dar să explicăm: *meşterul Manole* e cel care ştie şi poate să construiască - o companie, o strategie, o economie, etc.- în timp ce *meşterul Celentano* e recunoscut pentru că pretinde că le ştie pe toate, dar când pune mâna pe ceva, sigur se alege praful. Mai mult, un *meşter Celentano* va fi mereu nemulţumit de ceea ce au clădit alţii şi îl încondeiază cu orice prilej şi ori de câte ori găseşte muşterii care să îi asculte balivernele. În timp ce MM e discreţia întruchipată, MC e întotdeauna fanfaronardul de serviciu.
Ce vreau să spun cu asta? Unde vreau să ajung? Asistăm zilele acestea la un atac (încă unul) orchestrat al unui (unor) *meşteri Celentano* la unul dintre puţinele personaje ce pot fi încadrate în breasla *meşteri Manole* pe care România i-a avut după 1990. Şi nu o spun întâmplător: mare parte din stabilitatea economiei noastre, aflată într-o eternă tranziţie i se datorează. Strategia de la Snagov, reluarea creşterii economice sustenabile, ieşiri magistrale din momente în care România a fost la un pas de incapacitate de plată, sunt dovezi pe care mulţi meşteri Celentano - fie ei cu licenţă politică, fie cu licenţă juridică - le-ar vrea aruncate la coşul istoriei. Ce nu ştiu ei e însă faptul că, în istorie rămân oameni ca *meşterul Manole* iar coşurile de reciclare sunt pline de *meşteri Celentano*. Poate ar trebui să înţelegem şi că azi credibilitatea unor meşteri Manole ne salvează de ratinguri de junk sau de creşterea ratelor dobânzilor la care se împrumută România, etc.
Nu vreau să intru prea adânc în subiectul răsfoit de presă, fie ea de cancan, fie ea mai serioasă. Mă surprinde însă cum atât de mulţi au *plecat pe fentă*, rostogolind prematur un subiect sensibil şi servindu-le cititorilor o *ciorbă reîncălzită*. Oare să nu fi observat ei că subiectul a *explodat* taman când unul din categoria MC a pierdut irevocabil o sinecură mult râvnită şi extrem de generos remunerată? Păcat! În fine, organele de cercetare îşi vor face datoria cum trebuie şi vom afla adevărul, sper. Deşi, judecând după faptul că vinovaţii pentru pierderile de vieţi din *89 şi responsabilii pentru chemarea celor care au *plantat panseluţelor cu bâtele, prin Piaţa Universităţii* sunt liberi printre noi şi ne dau lecţii, ar trebui să fiu mai circumspect. Ce aş vrea eu însă să se judece e altceva: nu faptul că X sau Z au semnat cu Securitatea, indiferent de forma ei de organizare, ci dacă X sau Z chiar au făcut rău cuiva prin ceea ce au semnat sau declarat la vremea respectivă.
Ca om care şi-a trăit mai mult de o treime din viaţă în perioada aceea, voi face şi câteva precizări, din proprie cunoştinţă (experienţă). Securitatea şi acoliţii ei, în acele vremuri, racolau două categorii de oameni. O categorie selectă, mai mică, numeric, erau ei care doreau să-şi desăvârşească o carieră profesională: oameni smart, unul şi unul. Cel puţin în anii *80 era greu spre imposibil să reuşeşti, profesional, fără a semna un angajament. De aceea nu îi voi condamna niciodată pe aceşti oameni, decât în măsura în care aceştia au făcut rău, prin ceea ce au semnat, unor concetăţeni sau semeni de-ai lor (atenţie, minţind, cu bună ştiinţă, nu spunând adevărul)! Categoria asta o putem numi a *meşterului Manole*! De cealaltă parte, mult mai numeroşi, erau cei din categoria *meşterul Celentano*: oameni mărunţi, cu minime dotări intelectuale, docili şi întotdeauna dispuţi să dea în gât pe unul sau pe altul, spre a le fi lor bine. Pentru că numai aşa puteau reuşi în viaţă! Până nu demult, nu cred că exista bloc sau stradă de case pe care să nu se fi aciuat un astfel de personaj sinistru. Pe aceştia îi voi dezavua şi le voi purta o ură viscerală toată viaţa, ca om provenind dintr-o familie cu membrii ce au făcut multă puşcărie politică din cauza unor astfel de specimene, că oameni nu le pot spune! Şi, ca să merg cu spovedania până la capăt şi să îi scutesc pe contestatari de a consuma inutil cerneală, recunosc că nu sunt un jurnalist ci un analist economic rătăcit de un sfert de veac prin meandrele presei. Am crescut ca profesionist pe culoarele instituţiei ocârmuite de MM şi mă mândresc cu asta. Am fost şi voi rămâne un scriitor de presă neconvenţional, fără costum la dungă şi cravată. Deşi nu puţine au fost ocaziile în care aş fi putut trece în acea tabără, pentru care am toată stima. O stimă proporţională cu dispreţul pe care îl nutresc pentru larga categorie a meşterilor Celentano din ţara asta şi de pretutindeni.
PS. Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Numele personajelor sunt inspirate din mitologia populară şi din binecunoscutul sitecom *Las Fierbinţi*, care ar trebui să fie tratat, poate, un pic mai serios decât am fi mulţi dintre noi tentaţi să o facem.
Deşi România ar fi avut nevoie, în ultimii 30 de ani, de ceva mai mulţi *meşteri Manole* (MM), vedem cum, an de an, peisajul nostru cotidian este invadat de o puzderie de *meşteri Celentano* (MC). Dar să explicăm: *meşterul Manole* e cel care ştie şi poate să construiască - o companie, o strategie, o economie, etc.- în timp ce *meşterul Celentano* e recunoscut pentru că pretinde că le ştie pe toate, dar când pune mâna pe ceva, sigur se alege praful. Mai mult, un *meşter Celentano* va fi mereu nemulţumit de ceea ce au clădit alţii şi îl încondeiază cu orice prilej şi ori de câte ori găseşte muşterii care să îi asculte balivernele. În timp ce MM e discreţia întruchipată, MC e întotdeauna fanfaronardul de serviciu.
Ce vreau să spun cu asta? Unde vreau să ajung? Asistăm zilele acestea la un atac (încă unul) orchestrat al unui (unor) *meşteri Celentano* la unul dintre puţinele personaje ce pot fi încadrate în breasla *meşteri Manole* pe care România i-a avut după 1990. Şi nu o spun întâmplător: mare parte din stabilitatea economiei noastre, aflată într-o eternă tranziţie i se datorează. Strategia de la Snagov, reluarea creşterii economice sustenabile, ieşiri magistrale din momente în care România a fost la un pas de incapacitate de plată, sunt dovezi pe care mulţi meşteri Celentano - fie ei cu licenţă politică, fie cu licenţă juridică - le-ar vrea aruncate la coşul istoriei. Ce nu ştiu ei e însă faptul că, în istorie rămân oameni ca *meşterul Manole* iar coşurile de reciclare sunt pline de *meşteri Celentano*. Poate ar trebui să înţelegem şi că azi credibilitatea unor meşteri Manole ne salvează de ratinguri de junk sau de creşterea ratelor dobânzilor la care se împrumută România, etc.
Nu vreau să intru prea adânc în subiectul răsfoit de presă, fie ea de cancan, fie ea mai serioasă. Mă surprinde însă cum atât de mulţi au *plecat pe fentă*, rostogolind prematur un subiect sensibil şi servindu-le cititorilor o *ciorbă reîncălzită*. Oare să nu fi observat ei că subiectul a *explodat* taman când unul din categoria MC a pierdut irevocabil o sinecură mult râvnită şi extrem de generos remunerată? Păcat! În fine, organele de cercetare îşi vor face datoria cum trebuie şi vom afla adevărul, sper. Deşi, judecând după faptul că vinovaţii pentru pierderile de vieţi din *89 şi responsabilii pentru chemarea celor care au *plantat panseluţelor cu bâtele, prin Piaţa Universităţii* sunt liberi printre noi şi ne dau lecţii, ar trebui să fiu mai circumspect. Ce aş vrea eu însă să se judece e altceva: nu faptul că X sau Z au semnat cu Securitatea, indiferent de forma ei de organizare, ci dacă X sau Z chiar au făcut rău cuiva prin ceea ce au semnat sau declarat la vremea respectivă.
Ca om care şi-a trăit mai mult de o treime din viaţă în perioada aceea, voi face şi câteva precizări, din proprie cunoştinţă (experienţă). Securitatea şi acoliţii ei, în acele vremuri, racolau două categorii de oameni. O categorie selectă, mai mică, numeric, erau ei care doreau să-şi desăvârşească o carieră profesională: oameni smart, unul şi unul. Cel puţin în anii *80 era greu spre imposibil să reuşeşti, profesional, fără a semna un angajament. De aceea nu îi voi condamna niciodată pe aceşti oameni, decât în măsura în care aceştia au făcut rău, prin ceea ce au semnat, unor concetăţeni sau semeni de-ai lor (atenţie, minţind, cu bună ştiinţă, nu spunând adevărul)! Categoria asta o putem numi a *meşterului Manole*! De cealaltă parte, mult mai numeroşi, erau cei din categoria *meşterul Celentano*: oameni mărunţi, cu minime dotări intelectuale, docili şi întotdeauna dispuţi să dea în gât pe unul sau pe altul, spre a le fi lor bine. Pentru că numai aşa puteau reuşi în viaţă! Până nu demult, nu cred că exista bloc sau stradă de case pe care să nu se fi aciuat un astfel de personaj sinistru. Pe aceştia îi voi dezavua şi le voi purta o ură viscerală toată viaţa, ca om provenind dintr-o familie cu membrii ce au făcut multă puşcărie politică din cauza unor astfel de specimene, că oameni nu le pot spune! Şi, ca să merg cu spovedania până la capăt şi să îi scutesc pe contestatari de a consuma inutil cerneală, recunosc că nu sunt un jurnalist ci un analist economic rătăcit de un sfert de veac prin meandrele presei. Am crescut ca profesionist pe culoarele instituţiei ocârmuite de MM şi mă mândresc cu asta. Am fost şi voi rămâne un scriitor de presă neconvenţional, fără costum la dungă şi cravată. Deşi nu puţine au fost ocaziile în care aş fi putut trece în acea tabără, pentru care am toată stima. O stimă proporţională cu dispreţul pe care îl nutresc pentru larga categorie a meşterilor Celentano din ţara asta şi de pretutindeni.
PS. Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare. Numele personajelor sunt inspirate din mitologia populară şi din binecunoscutul sitecom *Las Fierbinţi*, care ar trebui să fie tratat, poate, un pic mai serios decât am fi mulţi dintre noi tentaţi să o facem.
Despre meşterul Manole şi meşterul Celentano
de Norel MOISE
