• HOME

E.V. - Domnule Mircea Paul Goreniuc, sunteti

cetatean american de origine romana. Se poate

spune despre viata dvs. de artist ca este o poveste de

succes in America?

M.P.G. - Este o poveste de munca istovitoare si de

ambitie nebuna, care a facut sa pot sa urmez studiile

si sa detin diplomele pe care n-as fi putut sa le obtin

in tara din cauza „originii nesanatoase”.

E.V. - Cand si in ce imprejurari ati plecat din tara?

M.P.G. - Am plecat in 1970. Eu am fugit din Romania.

Sa va spun cum. Dupa  ce-am expus in holurile de la

Teatrul „Ion Creanga” (in 1967) si de la Teatrul de

Comedie (in 1968) primele mele lucrari de sculptura

- niste cioplituri in radacini de copac pe care le-am

realizat cu talentul dat de Dumnezeu, fara niciun fel

de studiu de arta - am reusit in 1969 sa fac cu ele o

expozitie mai mare la hotelul „Modern” din Mamaia.

Acolo, unui turist german i-au placut ciopliturile

mele, mi-a facut niste fotografii cu ele si m-a

intrebat: “Ati facut vreodata o expozitie in

Germania?”. „Nu”, i-am raspuns. “Si ai vrea sa faci?”.

„Sigur ca as vrea!”, am zis. „O sa va trimit o

invitatie”.

Dupa ce s-a intors in Germania, am primit o invitatie

din partea unei Galerii din Munchen. Imediat am

facut cerere la Directia Pasapoarte ca sa mi se dea

pasaport pentru a putea pleca. Cererea insa mi-a fost

respinsa. Mi s-a spus ca in invitatie trebuia precizat

faptul ca Galeria imi asigura cazarea si masa pe

timpul expozitiei. Taica-meu, care vorbea trei limbi

straine, i-a scris doamnei care era proprietara

Galeriei, explicandu-i ca la noi e mai greu de obtinut

un pasaport. Si-atunci, ea mi-a trimis o alta invitatie

care, de data asta, avea pe coltul din dreapta, sus,

stampila cu “Primaria din Munchen”, iar dedesubt:

„Expozitia d-lui Mircea Goreniuc va ridica nivelul

cultural al orasului Munchen”.

Am trimis din nou cerere la Directia Pasapoarte,

atasand bineinteles invitatia, dar am fost respins iar.

Eram disperat. Pentru mine era o oportunitate unica,

pe care nu vroiam s-o pierd. In situatia asta, am

scris un memoriu la Directia Pasapoarte:

“Subsemnatul Mircea Goreniu n-am omorat pe

nimeni, n-am furat, n-am fost in inchisoare si ma

bucur de toate drepturile cuvenite unui cetatean

roman, printre care si cel de a calatori in

strainatate. In cazul ca raspunsul dvs. va fi negativ,

voi cere o audienta la tovarasul Nicolae

Ceausescu…”. Mi-am zis: „ce-o sa-mi faca? o sa ma

impuste?”. Intr-adevar, eram foarte frustrat.

Am primit un telefon peste vreo doua zile sa ma

prezint la Pasapoarte, in audienta. „Nu depinde de

noi”, mi-au spus, „trebuie sa vina o Comisie, sa

vorbeasca cu parintii dvs., sa vada in ce conditii traiti

si dupa aia sa se discute posibilitatea pasaportului”.

I-am zis mamei ca vor veni si sa pregateasca o

placinta cu branza, dar sa fie numai cu telemea , nu

si cu branza dulce, cum o facea ea de obicei. Au

venit, erau doi indivizi, unul gras si unul slab. Au

vorbit cu taica-meu: „ce parere aveti de baiatul dvs.

…?”. Tata : „E talentat si ar fi pacat sa nu plece…”.

In timpul asta a venit si mama cu placinta. Ala slab

era inferior ca grad si n-a vrut sa manance primul,

dar ala gras a mancat si pe urma a mancat si

celalalt. Cu vinul a fost la fel: intai ala gras, si pe

urma ala slab. Aveam o sticla de „Cotnari” in

amaratul nostru de racitor din tabla zincata, in care

bagasem o jumate de bloc de gheata, sparta. Stiam

ca dupa placinta aia sarata o sa li se faca sete. Vinul

era pe masa. Dupa ce-a baut fiecare cate doua

pahare, s-a mai relaxat situatia. I-am dus pe urma in

atelierul meu, unde ciopleam. S-au uitat, s-au

gandit si probabil si-au zis: hai sa-i dam pasaport

astuia ca e artist nebun, o sa se intoarca el ca n-are

cum sa traiasca in Germania. Si asa mi-au dat

pasaport turistic, dar numai pentru o luna, si am

plecat la Munchen.

E.V. - Erati hotarat sa ramaneti in Germania. Imi

imaginez ca dupa expozitia de la Galeria respectiva,

ati cautat ceva de lucru …

M.P.G.- Da, a trebuit sa-mi gasesc repede ceva. M-

am dus sa lucrez la metroul care se facea atunci in

Munchen pentru Jocurile Olimpice. Spargeam beton

cu ciocanul cu aer comprimat la 15 metri sub

pamant , cu 1 dolar pe ora. Lucram intr-un praf

ingrozitor si in prima zi, de obosit ce eram , dupa

zece ore de munca, am adormit in tramvai, in

picioare. Asa de extenuat eram. Era iarna. Am trecut

de statia unde trebuia sa cobor ca sa ajung acasa

(locuiam intr-un pod ). O rugasem pe o individa din

tramvai sa-mi arate directia in care trebuia sa merg.

Lor, in Bavaria, la Munchen, nu le plac strainii si de

aceea ea m-a indrumat gresit si m-am ratacit. Am

lucrat acolo la metrou pana la sfarsitul saptamanii si

am plecat, mi-am zis ca sanatatea mea era cel mai

valoros lucru pe care-l aveam si nu merita sa o

distrug pentru niste amarati de dolari.

E.V. - Cum ati reusit sa luati examenul de admitere

la Academia de Arte ”Academie der Buildende

Kunste”, din Munchen?

M.P.G. - Datorita talentului meu, ce-l am de la

Dumnezeu. Sculptura este practic ceea ce am

studiat eu la Facultate. Am fost acceptat la

Academia de Arte din Munchen pe baza ciopliturilor

mele in radacini si a unui examen de proba practica,

ce avea ca subiect modelarea unui portret al unui

senator roman in ipsos; m-au inchis intr-un atelier

trei ore, mi-au dat un stativ si lut. In trei ore am

reusit sa-l fac, fara sa fi studiat, fara sa fi modelat

ceva in viata mea. Am reusit sa fac acel cap de

senator roman si asa am fost acceptat la Academia

de Arte, cu o bursa de 350 de marci. Atat era bursa

pentru studentii straini. Mi-au dat camera la camin

studentesc, permis pe metrou si mancare la cantina

studenteasca.

E.V. - Cand ati ajuns in America, in 1974, cum v-ati

descurcat? V-a fost greu la inceput? V-a asteptat

cineva acolo , un prieten, un cunoscut?

M.P.G. - N-am cunoscut pe nimeni. Am plecat in

America cu viza de logodnic „fiance visa”. Am plecat

impreuna cu logodnica mea. Ea era o americanca pe

care o cunoscusem la Munchen. Era cantareata de

opera, n-avea niciun contract si incerca sa gaseasca

si ea ceva in Germania. Ne-am intalnit, a venit la

Academia de Arte - „Academie der Buildende

Kunste” - unde eram student la sectia Sculptura

Monumentala, i-am facut portretul, l-am turnat in

bronz si incetul cu incetul ne-am apropiat unul de

altul, am locuit impreuna si peste o vreme a venit

vorba sa ne casatorim. Si ne-am casatorit in Statele

Unite. Si asa am ajuns in SUA, la San Jose, in

California. Acolo, la inceput aveam bani, pentru ca in

Germania restauram biserici in timp ce studiam la

Academia de Arte. Profesorul meu, Georg

Brenninger, stia ca eu aveam nevoie de bani cu care

trimiteam pachete cu mancare acasa, mamei, pentru

ca era foamete pe vremea aia in tara.

E.V. - Ati plecat in SUA student fiind in Germania…

M.P.G. - Da.Mi-am luat actele de studii de la

Academia de Arte din Munchen , pe care nevasta-

mea le-a transferat la „San Francisco State

University”, unde, in 1974, am luat prima diploma

universitara: „Bachellor of Art in Art”. Si dupa aia am

intrat la „San Jose State University”, in Programul

de master: in 1975 am luat diploma de „Master of Art

in Art”, iar in 1977 pe cea de „Master of Fine Arts in

Sculpture”. Asta in timp ce lucram ca tamplar in

constructii. Munceam 14 ore pe zi. Cand ajungeam

acasa, atat de obosit eram ca adormeam

instantaneu. A doua zi de dimineata mergeam din

nou la munca. Munceam ca tamplar in constructii si

nu fusesem tamplar in viata mea. Ca sa fii tamplar

in America, trebuie sa faci parte din Uniunea

Tamplarilor. Si cand a trebuit sa intru si eu in

Uniunea asta , le-am spus alora ca in Romania am

fost tamplar. Iar ei mi-au pus niste intrebari: „la ce

inaltime e clanta usii?”; m-am gandit eu ca e cam in

dreptul la buricului si atunci le-am zis: „ la un

metru” ; m-au mai intrebat si altceva si n-am stiut

sa raspund. „La noi, in Romania, cladirile se fac din

beton si din caramida. La dvs. se fac din lemn si din

placi de ipsos, pentru ca e pericol mare de cutremur.

O sa dureze putin pana invat sistemul de aici”, le-am

spus, si pana la urma m-au acceptat.

E.V. - V-ati continuat studiile, asadar. Cum reuseati

sa frecventati cursurile la Facultate si in paralel sa

munciti ca tamplar in constructii?

M.P.G. - In California este o perioada a anului foarte

ploioasa cand toti tamplarii din constructii primesc

sase luni de ajutor de somaj. Si in timpul ala eu ma

duceam la facultate. Plecam de la San Jose, unde

locuiam, la San Francisco. Distanta e cam de vreo 40

de mile, cam o ora de mers cu masina. Plecam la 5

dimineata, iar pe la 6,30 ajungeam acolo, intram la

cursuri si pe urma plecam la alt College(Foothil

junior college), de unde luam 24 de unitati pe

semestru, ceea ce insemna limita maxima

suportabila pentru orice om: sa poti lua 24 de unitati

ca sa-ti faci diploma mai repede. Aveam numai note

mari si de aceea eram pe lista „Dean”-ului , un fel

de lista de onoare a decanului Facultatii, fiindca

aveam numai A; acolo nu se noteaza notele cu 10.

Toate cursurile erau bineinteles la zi. Le luasem in

asa fel incat sa le pot face atat in timpul zilei cat si

in timpul serii cand ma duceam la Foothil junior

college, de unde mai luam si de acolo cursuri, care

se puteau transfera la „San Francisco State

University”, Departamentul de Arta. La Universitatea

asta se faceau 4 ani de facultate. Eu insa facusem

deja doi ani de studii in Germania, pe care ii

transferasem aici. Tot ce era despre arta invatasem

la Munchen, iar la San Francisco trebuia sa invat

doar chestii teoretice: matematica, fizica, chimie

etc., pe care le-am luat la examene fara sa merg la

cursuri fiindca le stiam, le facusem la liceul cu profil

real din tara, unde invatasem algebra, chimie

anorganica si toate celelalte cu niste profesori

extraordinari de la Spiru Haret. Cand am intrat la

un curs si am vazut nivelul inferior al studentilor,

care nu intelegeau cum poate sa fie A+B=2, m-am

dus la instructor si i-am spus ca eu cunosc toate

astea si atunci am fost acceptat sa dau doar

examenele, fara sa fiu prezent fizic la cursuri.

E.V. - Care dintre profesorii dvs. de la Facultate v-a

influentat cel mai mult si de la care ati avut de

invatat? Cum ati fost primit in grupurile artistice

americane?

M.P.G. - Eu l-am invatat pe profesorul meu o

gramada de chestii pe care el nu le stia. El era pictor

si preda sculptura la „San Jose State University”. L-

am invatat niste chestii pe care eu le stiam din

Germania, unde studiasem doi ani la Academia de

Arte din Munchen. I-am aratat cum se toarna in

bronz. Cum am fost primit de artistii americani in

America? Sa va spun cum: prin 1978, primaria din

Concord organizase un fel de concurs, o competitie,

pentru amplasarea unei sculpturi monumentale intr-

un parc din oras. Si la competitia asta au participat

mai multe sculpturi. Fiecare sculptura avea un fel

de cutie postala in care oamenii care veneau in parc

puneau votul lor: daca le placea sau daca nu le

placea sculptura respectiva. Eu venisem acolo cu o

sculptura care se numea „Rock and Roll for Peace”.

In total au fost vreo 14 sculptori care si-au instalat

fiecare sculpturile pe niste piedestale turnate de

primaria din Concord. Si s-a intamplat ca sculptura

mea a avut cele mai multe voturi, iar cei care au

organizat concursul acesta au publicat in ziar ca eu

sunt castigatorul. Urma sa primesc pentru ea vreo

25 de mii de dolari. Ei bine, peste noapte cineva a

venit cu un camion si mi-a daramat sculptura, care

era captusita cu marmura alba, pe care, bineinteles,

mi-au spart-o. Asa am fost primit in America! Cu alta

ocazie, unii artisti, tot americani, mi-au spus: “Ai

venit din Romania sa ne iei femeile si sa ne faci

concurenta”. Deci iata cum m-au intampinat artistii

americani, colegi de breasla! ; erau invidiosi ca eu

eram apreciat. Acea sculptura cu care am castigat

competitia aia, am refacut-o apoi cu banii din bugetul

orasului. Ea a fost mutata din parcul respectiv in

fata Sectiei de Politie si apoi a fost pusa in fata unui

pavilion de concerte din Concord.

E.V. - Ati avut parte de critici de arta in SUA care v-

au analizat opera? Daca da, cronicile lor v-au

stimulat, au fost incurajatoare?

M.P.G. - Asa ceva exista numai in Romania. Eu ii

consider pe criticii de arta niste paraziti care n-au

facut arta in viata lor si care fac bani criticand alti

artisti. Unul dintre ei este Pavel Susara, care cere o

mie de dolari ca sa faca o cronica la o expozitie. Deci

asta e impresia mea despre majoritatea criticilor de

arta. De cele mai multe ori, ei o dau in bara cu

critica lor, cu analiza lor. Ce spun ei n-are nici o

legatura cu ceea ce aveai tu in cap atunci cand iti

realizai lucrarea de arta. Si ei au mai mult succes

cu artistii care-s morti, ca aia nu pot zice nimic.

E.V. - Bine, dar nu-i contestati pe toti criticii nostri

de arta…

M.P.G. - Sunt de acord ca sunt si unii critici de arta

care sunt si ei artisti, intr-un fel. Dar sunt altii care

sunt niste escroci, care fac bani din mizeria

artistilor care abia se tin pe picioare incercand sa

vanda o pictura sau o sculptura, iar ei ii jumulesc,

cum e domnul Susara care cere o mie de dolari

pentru o critica de arta, ceea ce este o rusine; el

este director de muzeu acum si face destui bani, dar

lacomia…

E.V. - E vorba de un profesionist, totusi…

M.P.G. - O fi profesionist, dar asta nu ma

impresioneaza pe mine. Daca el are nerusinarea sa

ceara unui artist o mie de dolari ca sa faca o cronica

la o expozitie, eu n-am nici un respect pentru el. In

SUA nu se face critica plastica, nu exista metoda

asta. Acolo sunt numai galerii care iti accepta niste

lucrari, pe care ti le vand; iti fac reclama, iti fac

cataloage si asa iti ridica valoarea. Numai in

Romania si in Franta se practica metoda asta cu

critica plastica. Nu poti tu sa vii si sa-mi spui ca sunt

artist sau ca nu sunt artist. Eu sunt artist!!! Sunt

cine sunt si am dovedit asta pe cale internationala

cu sculpturile mele publice instalate in lume!!!

E.V. - Se pot face bani din sculptura in America?

M.P.G. - In SUA se pot face bani daca esti selectionat

in competitiile publice care sunt toate transparente,

nu cu pile ca aici, cu coruptie, cu datul banilor pe

sub mana. Acolo se da un anunt ca se organizeaza o

competitie pentru o sculptura monumentala, care

are un buget, sa zicem, de 500 de mii de dolari; te

duci cu macheta, faci desenul si daca esti admis,

faci sculptura si primesti banii; deci lucrezi pe

comenzi.

E.V. - Si dvs. ati reusit?

M.P.G. - Pai nu ma vedeti aici in Casa Centrala a

Armatei cu sculpturile?!!! Reusitul are anumite

grade, doamna! Niciodata n-o sa fiu satisfacut:

ajungi la treapta asta, pe urma ajungi la treapta

urmatoare si tot asa, ca sa devii universal. Sunt

niste chestii care nu se intampla peste noapte iar

reusitul asta este foarte relativ.

E.V. - Cer scuze ca insist. Ati vandut ceva din

tablourile si sculpturile dvs.? Traiti numai din arta in

America?

M.P.G. - Doamna, eu din banii castigati pe lucrarile

mele am facut investitii: am cumparat niste

apartamente pe care le inchiriez si care imi asigura

o sursa de trai continua. Nu exista sa traiesti din

arta! Trebuie sa-ti folosesti inteligent creierul: sa

nu-ti cumperi trei masini Mercedes, ci sa investesti

in niste lucruri care au cap. Deci eu traiesc din arta

mea si din investitiile pe care le-am facut din banii

castigati din arta mea.

E.V. - Aceasta expozitie ampla din Sala Galeria

Artelor, de la Cercul Militar National, Bucuresti,

aflata la dispozitia iubitorilor de arta intre 2-19

septembrie 2019, este aniversara: sarbatoriti

implinirea unei jumatati de secol de activitate

artistica. Cate lucrari aveti in expozitie si pe ce

criterii ati facut selectia lor? Lucrarile expuse aici

fac parte din etape de creatie diferite?

M.P.G. - Sunt vreo 120 de lucrari, care apartin

diferitelor perioade din viata mea creativa, incepand

cu sculpturile in radacini, cu care am reusit sa fiu

admis la Academia de Arte - „Academie der

Buildende Kunste” - din Munchen, si terminand cu

sculpturile abstracte care sunt modele dupa care am

realizat sculpturile mele monumentale. De

asemenea, am multe picturi in acrilic pe matase,

inspirate din imaginile trimise de Hubble Space

Telescope de-a lungul anilor din spatiile interstelare.

Si am, dupa cum vedeti, portretul majestatii sale,

Regele Mihai, si cel al majestatii sale, Regina Ana.

Am, de asemenea, portretele lui Tudor Gheorghe,

Radu Beligan, Dan Iordachescu, Fanus Neagu si

Sergiu Nicolaescu, pe care l-am cunoscut cand era

regizor, eu fiind cascador si jucand in filmul lui

“Dacii”. Sunt cateva secvente in filmul asta in care

apar luptandu-ma cu Georges Marchal. El era roman

si eu dac. Eu vin si-l trag de pe cal, il trantesc jos,

scot pumnalul sa-l ucid, dar el imi prinde mana si

ma omoara. In timp ce „muream”, ii zambeam lui

Zamolxis fericit ca mor pe campul de lupta. Mi se vad

in film dintii albi si foarte frumosi, aveam parul

negru, bogat, si barba neagra…

E.V. - I-ati propus direct Regelui Mihai sa-i faceti

portretul? Cum ati facut trecerea de la stilul

naturalist-figurativ la expresionism si abstract? Ma

refer inclusiv la pictura dvs.

M.P.G. - Trecerea asta s-a produs instantaneu. S-a

intamplat ca in 2002 Regele Mihai si Regina Ana au

venit impreuna cu printesa Margareta si printul

Duda la San Francisco si am fost invitat sa iau masa

cu ei la Banker’s Club. Acolo l-am cunoscut pe

majestatea sa, care m-a impresionat foarte tare: un

om foarte bland si foarte modest. Am stat la masa in

dreapta Reginei. Era o masa mare, rotunda.

Discutand diferite chestii, o doamna ,care era avocat

si consul onorific al Romaniei in nordul Californiei, a

adus vorba despre portret. Majestatea sa a fost de

acord si l-a comandat dupa ce i-am facut niste

fotografii. Dupa sase luni am reusit sa-i termin

portretul, pe care i l-am turnat in bronz. Cand am

revenit in tara, i l-am adus cu avionul si i l-am dat

direct la Palatul Elisabeta. M-ati intrebat de picturile

mele, cum am inceput.

E.V. - E pentru prima data cand vad pictura realizata

pe matase. Am remarcat ca toate lucrarile le-ati

inclus in seria „Intergalactica”.

M.P.G. - Tocmai de aceea va spun ca eu nu ma

incadrez in niciun curent artistic. Matasea e facuta

din viermi de matase. Tot ce vedeti sunt lucrari

originale suta la suta, facute de mine, fiind inspirat

de fotografiile trimise din cosmos, de Hubble Space

Telescope. De aceea le-am si numit „Intergalactica”.

Am inceput sa pictez acum vreo sase ani, tot cu

talentul dat de Dumnezeu. Eu n-am studiat pictura.

Sculptura este cea pe care am studiat-o la facultate.

Acum vreo sase ani m-am uitat intamplator pe

computer si am descoperit acest Hubble Telescope

care a fost aruncat in spatiu de americani de pe un

satelit si care este in stare sa faca fotografii la

distanta de 100 de ani lumina in spatiu interstelar,

pe care le trimite apoi pe pamant. Am vazut si eu

astfel de fotografii, de o frumusete extraordinara si

am fost asa de impresionat ca am inceput sa

experimentez, incercand tot felul de metode prin

care sa fiu in stare sa reproduc acele imagini. Si asa

am reusit sa pot face asemenea picturi abstracte,

inspirate din acele imagini existente in spatiul

cosmic.

E.V. - Picturile dvs. abstracte dau o stare ametitoare

de miscare spatiala. Din punct de vedere coloristic,

sunt foarte complexe. Nuantele de rosu, galben,

albastru, verde, violet etc. se intrepatrund, se invart

in forme nedefinite, creand inclusiv impresia ca sunt

amprente ale unor sunete muzicale. In afara de

imaginile trimise pe pamant de Hubble Telescope, ati

avut in gand si ideea ca ar exista o muzica a

astrelor?

M.P.G. - Nu, n-am avut ideea asta. Gazele care se

afla in spatiile interstelare reactioneaza intre ele si

produc niste culori intr-adevar extraordinare, pe

care le-am vazut la calculator si care, asa cum v-am

spus, m-au inspirat.

E.V. - O parte din sculpturile dvs. reprezinta

variabile ale aceleiasi idei: de exemplu, „Dans in

spatiu pentru pace”, realizat in mai multe variante.

Sau seria de sculpturi dedicate Europei: „Cosmarul

Europei”, „Sfarsitul Europei”, “European 2025” s.a.

M.P.G. - „Dans in spatiu pentru Pace”: asa le-am

numit si pentru faptul ca eu m-am nascut in timpul

razboiului si am trait mizeria de dupa razboi, saracia,

lipsurile, frica… Si de aceea le-am unit sub titlul

asta. Cele pe care le vedeti aici sunt modele dupa

care am realizat sculpturile monumentale,

amplasate in spatii publice in diferite tari. Ele sunt

de fapt obsesiile mele, gandurile mele cele mai

adanci.

E.V. - Insa cealalta serie de sculpturi, cele dedicate

Europei, exprima foarte limpede revolta, disperarea

cu privire la soarta continentului. Sunt abstractiuni,

desigur, dar care transmit o stare foarte puternica

de neliniste.

M.P.G. - Sunt niste lucruri ireversibile care se

intampla sub ochii nostri in Europa. Ma refer in

primul rand la Angela Merkel, la milioanele de

emigranti musulmani pe care i-a lasat ea sa intre in

Germania, dandu-le casa, masa, asigurare medicala

si bani de cheltuiala, fara nici o obligatie din partea

lor. Iar acesti musulmani vin dintr-o tara in care s-a

practicat terorismul. Am vazut cu ochii mei cum in

Siria, unui jurnalist american i-au taiat capul, exact

ca in secolul 14. Deci nu este exclus ca printre

acesti oameni sa existe si unii indivizi extremisti. Iar

toti musulmanii astia care sunt acum in Germania

fac cate sase - opt copii in timp ce nemtii fac cate

unu, maxim doi copii. In 20 de ani, acesti copii facuti

de musulmani vor deveni cetateni germani cu drept

de vot si, prin sistemul democratic, ei o sa ia

puterea. Germania va deveni astfel o tara

musulmana si s-a terminat cu ea. In Anglia la fel,

primarul Londrei este musulman; 14 orase ale

Angliei au primari musulmani. In aceste orase se

aplica Legea Saria; Politistilor si pompierilor le e

frica pentru ca sunt atacati. Sunt foarte indignat. N-

am nici o indoiala ca Europa va deveni musulmana.

E.V. - Incarcatura emotionala a sculpturilor cu

trimitere la soarta Europei este coplesitoare. Sunteti

indignat si chiar infricosat, fapt ce rezulta din

lanturile, din sarma ghimpata cu care inconjurati,

de exemplu, chipul acela cu titlul „European 2025”

ce sugereaza ingenuncherea crestinismului.

M.P.G. - Exact! Exact! Asa este!

E.V. - Sunteti artist de talie internationala, onorat

cu numeroase premii si avand nenumarate expozitii

personale. Sculpturile dvs. monumentale sunt

expuse in spatii publice din diferite tari, in China, de

exemplu, unde, pentru “Dance of Peace IV”, lucrare

achizitionata si instalata in capitala chineza, ati

primit Premiul intai din partea Ministerulului

Culturii din aceasta tara fascinanta. Ati avut,

asadar, satisfactii care v-au bucurat din plin

sufletul. Daca ar fi sa rememorati acum, in

incheierea acestui dialog, unul din cele mai

emotionante momente traite pe parcursul vietii de

artist roman in America, care ar fi acesta?

M.P.G. - Cand am terminat facultatea in 1977, la

Programul de Master la „San Jose State University”,

eu am fost singurul in acel an din Sectia de

Sculptura care a terminat cu Diploma de „Master of

Fine Arts in Sculpture”, acest master fiind

echivalent cu Doctorat-ul. Fiind roman, mi-au pus

steagul romanesc acolo, la ceremonie. Am fost foarte

onorat si emotionat. Am si fotografii cu mine

imbracat in uniforma aia neagra si cu chestia aia pe

cap din care atarna ceva. Niste romani m-au

fotografiat si am si acum pozele de atunci. Intr-

adevar, a fost unul din cele mai frumoase si

emotionante momente traite ca artist roman in

America. Sigur, atunci eram inca la inceput ca

sculptor.