• HOME

(…) Aceasta lansare de carte (…)  deschide seria

evenimentelor dedicate implinirii a 140 de ani de la

infiintarea BNR. Consiliul de administratie a decis ca anul

aniversar sa fie marcat prin conferinte si simpozioane cu

participanti din Romania, dar si din strainatate. Aceasta

suita de manifestari constituie o replica peste timp a

evenimentelor, emiterilor de reglementari sau initierilor

de operatiuni care au avut loc pe tot parcursul anului 1880

si s-au inscris in procesul de intemeiere a bancii centrale

a Romaniei, chiar daca actul sau de nastere dateaza din

17/29 aprilie 1880, cand a fost publicata in Monitorul

Oficial „Legea pentru infiintarea unei banci de scompt si

circulatiune”.

(…) Cartea pe care o dezbatem astazi, „Viitorul bancilor

centrale”  cuprinde intre copertile sale lucrarile

simpozonului organizat in iunie 1994 de Banca Angliei

pentru a marca tricentenarul institutiei  (…) aceasta

reprezinta cea de-a sasea aparitie editoriala din noua

serie a Colectiei „Biblioteca Bancii Nationale a Romaniei”.

Totodata, acest volum este primul care ofera publicului din

Romania o dezbatere dedicata problematicii activitatii

bancilor centrale. Profit de acest prilej pentru a adresa

multumiri Editurii Curtea Veche, reprezentata aici de

domnul director Grigore Arsene, pentru implicarea in

acest proiect al BNR, precum si domnului profesor Gabriel

Mursa, caruia i-a revenit misiunea deloc usoara de a 

traduce aceasta carte. 

Subliniez cuvantul „dezbatere”, pentru ca volumul nu

contine doar doua studii extrem de interesante - primul

elaborat de Charles Goodhart, Forrest Capie si Norbert

Schnadt, iar al doilea de Stanley Fischer  -, ci si

contributii ale altor personalitati din domeniul financiar-

bancar, majoritatea guvernatori de banci centrale. Cartea

include o prefata semnata de Eddie George, care era in

1994 guvernatorul Bancii Angliei, o prelegere privind

bancile centrale in tranzitie, sustinuta de profesorul

Alexandre Lamfalussy, presedintele de atunci al

Institutului Monetar European (precursorul Bancii

Centrale Europene), precum si cuvantul de deschidere al

simpozionului, rostit de premierul din acea perioada al

Marii Britanii, John Major. Iar printre protagonistii

dezbaterilor se numara Alan Greenspan, Jean-Claude

Trichet, Jacques de Larosičre, Paul Volcker, Donald

Brash, Karl Otto Pöhl, Richard Erb si multi altii. Daca pe

coperta apar doar patru autori, volumul cuprinde, de fapt,

contributiile a 26 de specialisti autentici in problematica

abordata.

In dubla mea ipostaza de guvernator si de coordonator al

Colectiei „Biblioteca Bancii Nationale a Romaniei”, am

optat pentru publicarea acestui volum nu neaparat pentru

ca am participat in 1994 la acel simpozion, ci mai ales

pentru ca, in opinia mea, abordarea istorica a devenirii

bancilor centrale moderne este foarte utila pentru

intelegerea rolului acestora in economie. Am considerat

oportun ca publicului sa ii fie oferita versiunea in limba

romana a unei carti de referinta aparute cu 25 de ani in

urma, mai ales ca numeroase idei formulate atunci au

trecut cu succes proba timpului, fiind relevante chiar si

dupa un sfert de secol marcat de evolutii complexe.

Personal, pot spune, privind in urma, ca am traversat un

ciclu al evolutiei viziunii asupra rolului bancilor centrale

in economie si ca evenimentul din 1994 a avut loc intr-un

moment de varf al sustinerii pentru principiul

independentei politicii monetare, precum si pentru

stabilitatea preturilor ca obiectiv primordial sau unic.

Ulterior, s-a intrat intr-o perioada de declin din aceasta

perspectiva. In paranteza fie spus, intrucat viitorul bancilor

centrale a fost mereu greu de anticipat, nu as putea

indrazni sa ma pronunt daca acum ne aflam sau nu la

inceputul unui alt ciclu.

Dar divergente intre economisti precum cele referitoare la

abordarea viitorului se regasesc si in ceea ce priveste

interpretarea trecutului bancilor centrale. Autorii primului

studiu din volumul de fata realizeaza un tabel ce prezinta

cronologia aparitiei bancilor centrale inainte de anul 1900,

mentionand intr-o nota de subsol bancile centrale din

Antilele Olandeze, Indonezia, Bulgaria, Romania si Serbia,

pe considerentul ca nu ar fi indeplinit cel putin unul

dintre urmatoarele doua criterii: detinerea monopolului

asupra emisiunii monetare si acceptarea functiei de

imprumutator de ultima instanta (slide 8).

In studiul introductiv, mi-am ingaduit sa refac acest tabel,

utilizand insa o abordare strict temporala, care evita

recurgerea la criterii interpretabile. Nu am studiat cazul

bancilor centrale din Bulgaria sau Serbia, dar BNR a fost

creata dupa modelul bancii centrale din Belgia. In

expunerea de motive a proiectului legii pentru infiintarea

unei banci nationale se preciza ca „atat principiile

constitutive, cat si mecanismul functionarii ei au fost

luate de noi din legea constitutiva a Bancii din Belgia,

care intr-un timp scurt, de 30 de ani (1850-1880), a dat

acelei mici, dar fericite tari cele mai frumoase rezultate”.

De vreme ce Banca Nationala a Belgiei este inclusa de

autorii studiului printre bancile ce indeplinesc ambele

criterii, iar BNR a fost constituita pe modelul acesteia,

este greu de crezut ca tocmai rolul de imprumutator de

ultima instanta a fost abordat diferit; in ceea ce priveste

detinerea de catre BNR inca din 1880 a dreptului exclusiv

de a emite bilete de banca la purtator, aceasta este de

necontestat. In plus, bune practici in exercitarea functiilor

de banca centrala au fost importate in Romania de la

Banca Frantei (institutie plasata pe locul al treilea in

cronologia bancilor centrale), experti ai acesteia acordand

consultanta BNR inca de la inceputurile existentei sale.

Merita mentionat si faptul ca Japonia a ales ca model

pentru banca sa centrala (aparuta cu doi ani mai tarziu

decat BNR) tot Banca Nationala a Belgiei, fapt amintit si in

studiul lui Goodhart, Capie si Schnadt din aceasta carte;

totusi, spre deosebire de BNR, Banca Japoniei se

regaseste in tabelul realizat de catre cei trei autori.

Inca un argument pentru luarea in considerare a BNR in

aceasta cronologie se refera la un caz concret din acea

vreme in care se poate aprecia ca Banca Nationala a

Romaniei a actionat ca imprumutator de ultima instanta.

Este vorba despre falimentul Casei de banca Zerlendi din

1893-1894, cand, avand in vedere vechimea sa si

intinderea afacerilor, Consiliul de administratie al BNR a

decis sa „inlesneasca o lichidare linistita”, acordandu-i

avansuri pe titluri si primind la scont portofoliul intern al

acesteia.

De fapt, problematica posturii de imprumutator de ultima

instanta a fost mereu subiect de discutie. Imi amintesc ca,

la inceputul anilor ’90, in contextul elaborarii primei legi

postcomuniste privind statutul BNR, nu toti expertii straini

consultati sprijineau asumarea de catre banca centrala a

rolului de imprumutator de ultima instanta. Un argument

invocat impotriva indeplinirii acestui rol era cel al

hazardului moral pe care l-ar crea.

Revenind la discutia privind cronologia aparitiei bancilor

centrale, as spune ca, poate, Forrest Capie, Charles

Goodhart si Norbert Schnadt tind sa acorde mai putina

importanta evolutiilor istorice din tari cu care lumea

anglo-saxona din care provin interactiona mai rar, intrucat

navigatia pe marile si oceanele globului nu reprezenta o

preocupare majora a acestor state.

Cert este ca, trecand peste astfel de amanunte si de

nuante, Banca Nationala a Romaniei se plaseaza pe locul

al 16-lea in lume in ordinea infiintarii acestor institutii,

ceea ce dovedeste, o data in plus, ca statul roman are o

istorie institutionala consistenta.

In ceea ce priveste viziunea generala despre rolul bancilor

centrale, aceasta tinde sa se schimbe substantial in timp.

Cel mai relevant exemplu din aceasta perspectiva este ca

in prezent statutele bancilor centrale prevad, in mod

explicit, interdictia de a finanta guvernul, desi ele au fost

infiintate tocmai pentru a asigura finantare statului (mai

ales in caz de razboi). Intr-un cadru mai larg de discutie,

toate evolutiile in planul abordarii modului adecvat de

actiune pentru asigurarea stabilitatii macroeconomice si

financiare reliefeaza faptul ca nu se trece dintr-o

paradigma in alta intr-o maniera liniara, traiectoria pe

care avanseaza gandirea economica fiind, in opinia mea,

mai degraba una circulara.